Desi sunt "somata"sa mai scriu pe acest blog, uneori, sunt certata, ca prea dau totul in vileag despre ai mei. Asa s-a intamplat si cand am scris ca mama vrea sa se marite. M-a certat fratele meu, din cauza comentariului facut de o cititoare. Asa sunt eu, "divulg tot", cum spunea un fost vecin, Ionutu lu'Curtean, trecut la cele vesnice...

Discutand cu mama mea, mi-a spus ca are de melitat niste canepa. Ea are 90 de ani, si n-a mai facut aceasta munca de cel putin 40 de ani. Eu am intrat in jocul ei, aproband-o, si am incitat-o sa-mi povesteasca despre aceasta ocupatie a femeilor din satul meu. Noi avem in sat un loc ce se cheama "Canipi", ceea ce denota ca aici, veneau femeile sa-si melite canepa. Mi-a spus ca dupa cultivarea canepei, faceau "manusi"-manunchiuri- de canepa, o bateau pentru a extrage semintele, o bagau in topile pentru a se topi. In fata casei noastre, erau foarte multe astfel de locuri. Femeile se temeau sa nu vina Valea Varmagii si sa le duca la vale truda muncii lor. Urmatoarea operatiune era uscarea canepei, apoi, melitatul, in urma caruia rezultau fuioarele de canepa, nu inainte de-a le peria ca sa se ia partea bruta a fuiorului. Mama mi-a povestit totul cu lux de amanunte. Desi am cunoscut si eu, in detaliu, toata aceasta munca, recunosc c-am uitat multi termeni. Mai adau...

  Iata ce-mi amintesc: Îi îngrijam pe zile de furtună-pe fratii mei- când eram singură cu ei acasă. Eram fascinată, când geamurile camerei se luminau din cauza fulgerelor şi a trăsnetelor, iar eu cântam şi mă veseleam de splendoarea focului divin. Nu mă temeam, atunci, de deslănţuirea superbă a naturii, ci mai târziu, peste ani, când, aproape că, am fost   ridicată de suflul unui trăsnet, eu aflându-mă, prima dată, pe prispa   casei vechi, acoperită cu paie, a bunicii mele. A doua oară, eram în şură când a tăsnit undeva, aproape, şi am avut aceeaşi senzaţie. De atunci, a început un lung calvar pentru mie, în acest sens, având o angoasă nebună, la manifestarea electrică a naturii. 

Cand m-am intors din statiune, totul era trist si parasit. Multe din flori au fost atinse de bruma si inghet si s-au ofilit. Vita salbatica, lasata cu un colorit rosu aprins, nu mai avea nicio frunza. Dezolante imagini, care m-au facut sa traiesc un sentiment de neputinta in fata acestor fenomene. Pana mai ieri, totul mustea de viata, iar acum, totul e mort. In natura si suflet. Am meditat la efemeritatea lucrurilor pe acest pamant...

Hai, că mi-am amintit de momentele adolescenţei mele, cand am cunoscut şi eu primii fiori ai iubirii. Eram liceeană şi nu-mi placea de oricine. Am ţintit la un  băiat, Puiu C, mai mare cu 2 ani decat mine, de care toate fetele din liceu erau îndrăgostite, şi, bineînţeles, nici eu nu am scăpat de săgeata lui Cupidon, M-am îndrăgostit nebuneşte de el, o dragoste platonică, arzătoare, nemărturisită nimănui. Doar eu cu suferinţa mea, fiindcă mă subapreciam şi nu aş fi făcut nici un demers ca să se uite acest Adonis la mine, fiind nespus de orgolioasa.  Îl priveam când mergeam la cor, el fiind corist ca şi mine, şi atât. Cum aş fi putut să sper că el se va uita la mine?  V-am spus în alte postari, că aveam complexe, mai ales cu părul meu blond- roşcat, adică, tocmai cu ceea ce constituia farmecul meu, dar, atunci, nu eram conştientă de asta. Am suferit din cauza acestei iubiri, o suferinţă fizică, nu numai psihică. Acest băiat poate că nici nu şi-a dat seama că exist, pentr...

Zilele trecute, a plouat torenţial la mine în sat. A venit viitura, cu zgomot mare, aşa cum venea pe vremuri. Mi-am amintit de întamplarile de altadată, legate de această apă înspaimantătoare. Apă învolburată era, dintr-un pic, s-o ia şi pe mama, care abia trecuse pârâul pe la Cuca, spre Curtean. Era perioada cand noi eram mici, iar mama mergea în satul vecin, la buna Lina, sa-şi lucreze terenul, pe care îl avea acolo, noi rămanand singuri acasă sau cu tata. Atunci, pe acolo era drumul, pe vale, nu exista drumul de azi, construit pe vremea sarmanului Ceauşescu.  Mama a făcut doar câţiva paşi, înainte de a veni, ,,valea mare'', şi sigur c-ar fi înecat-o, dacă mai zabovea cateva minute. Tot atunci, moşul şi buna era să fie înecaţi de părăul de la Curteanu. Fuseseră pe Dos, cu carul după lemne, şi abia trecuseră, înainte de a se dezlănţui potopul.  Aceste ape înfiorătoare mi-au populat visele cu coşmaruri, ani de-a rândul. De fiecare dată, visam că sunt pe marginea pârâului, unde...

Cand am fost la mami, am incercat s-o mai trag de limba, sa-si aduca aminte de ai sai, ca, azi- maine, se duce si ea si nu mai are cine sa ne spuna nimic despre trecutul nostru. Parca am un val pe creier, si ma doare ca nu stiu nimic despre originile mele, mai departe de bunicii mei, si, foarte putin, de strabunici. Aceasta imi da senzatia ca, parc-am aparut din neant, pe meleagurile pe care traiesc. Mi-a povestit ca tatal ei a murit cand ea avea 17 ani, deoarece nu a reusit sa se lase de patima ucigatoare-fumatul. Bunicul meu era un impatimit al tutunului, de care a jurat, de mai multe ori, ca se lasa, dar n-a putut, si aceasta patima, adaugata la silicoza de care suferea, ca urmare a muncii in mina de aur de la Sacaramb, l-a ucis cand era destul de tanar. De multe ori, cand vad ca baietii mei nu pot renunta la tigari, imi pun intrebarea daca nu-l mostenesc pe bunicul meu maternal, Petru...

Fratii mei erau, în viziunea mea, cei mai reuşiţi, superbi, inteligenţi ca nimeni alţii, cu trăsături de caracter impecabile… Au fost si sunt, Doamne tine-i, patru băieţi la mama mea, dar nu aveau nici un viciu, nu fumau, nu se băteau cu alţii, nu consumau băuturi alcoolice. Nu s-au disputat niciodată cu tatăl meu. Erau şi păreau nişte îngeraşi! Dacă aceste păreri vi se par exagerate, să ştiţi că aşa îi vedea copilul şi adolescentul din mine pe aceşti fraţi crescuţi şi educaţi de el. Ca-n orice iubire, şi în acest fel de iubire fraternala, ca a mea, poate interveni subiectivismul. Îi îngrijam pe zile de furtună, când eram singură cu ei acasă. Eram fascinată, când geamurile camerei se luminau din cauza fulgerelor şi a trăsnetelor, iar eu cântam şi mă veseleam de splendoarea focului divin. Nu mă temeam, atunci, de deslănţuirea superbă a naturii, ci mai târziu, peste ani, când, aproape că, am fost ridicată de suflul unui trăsnet, eu aflându-mă, prima dată, pe prispa casei vechi, ac...

Am avut o verisoara primara care s-a imbolnavit de cancer. Am vizitat-o la spital înainte de-a muri. I-am vorbit despre Dumnezeu, spunându-i c-ar trebui sa încheie legământ cu El, dar m-am ferit să-i spun că suferă de o boală fatală, şi că zilele îi sunt numărate. Nu se poate să fii atât de direct cu un om în asemenea situaţii! A zis că vrea să se boteze, dar, în final, nu a făcut-o. Spera că se face bine, şi, apoi, nu voia să intre în contradicţie cu familia ei, care credea că ea i-ar face de ruşine dacă s-ar pocăi. A murit la scurt timp, după aceea… Imi pare rau ca nu am fost mai directa cu ea, si, astfel, sa-i castig sufletul.

Bunicul meu a avut trei fraţi,dintre care si Mărica-mătuşa Borzoacă-după numele soţului său, Borza Nicolae, care avea să joace un rol benefic în viaţa familiei mele. El, neavînd copii, a legat întreaga lui avere părinţilor mei. Dar, la scurt timp după aceea, a murit în urma unui atac de cord, ai mei rămânând cu toată averea lui, dar şi cu o invidie fără margini din partea neamurilor şi a cunoscuţilor. Aveam să suferim mult pe acest motiv, din cauza invidiei neamurilor:verisoare si verisori din partea bunicului, deşi, Dumnezeu îi martor, nu aveam nici o vină, soarta lucrând pentru acest unchi cu totul special care a avut încredere în părinţii mei, care îi erau nepoţi prin alianţă, dar pe care i-a iubit mult şi respectat. Poate ca Dumnezeu l-a iubit prea mult pe tatal meu si i-a purtat de grija, deoarece el a ramas orfan de tata, de la varsta de doua luni, bunicul meu prapadindu-se prin Ungaria, unde-si efectua serviciul militar, pe timpul Imperiului austro-ungar. Cred c-a facut o mening...

Un moment de cotitură, în viaţa familiei mele, l-a avut anul 1958, când am construit casa. După ce a venit mama în familia tatălui meu, a început, rând pe rând, cu ajutorul lui Dumnezeu, să dărâme tot cea ce era vechi şi dărăpănat, fiind de pe vremea lui Pazvanchi, şi să construiască altceva în loc. La început, a construit grajdul, şura şi gobâlnaşul. Am locuit ani de zile, în acestă remiză, de fapt. În anul mai sus-amintit, au pregătit totul pentru noua locuinţă, spre disperarea bunicii mele, care trebuia să renunţe la vechea ei casă de paie, construită în timpuri demult apuse. Buna era o femeie foarte conservatoare şi nu voia aşa de uşor să se despartă de ce era al ei. În plus, era şi foarte influenţabilă, ascultând de vecinii ,,binevoitori'', care nu vedeau cu ochi buni, nimic din ceea ce făceau părinţii mei, considerând că, dacă au copii mulţi, trebuie să-şi rupă gâtul, şi să trăiască într-o sărăcie lucie. Căuta să-l convingă pe tata să nu se apuce de construcţie, deoarece ...

Noi am fost o familie fericita! Dar să nu credeţi că nu au cunoscut şi părinţii mei diferite ispite în viaţa lor. Am avut, nu o dată, pagube de animale în gospodărie. Mi-amintesc de cei trei porci graşi, numai buni de tăiat sau vândut pentru Crăciun. Au fost găsiţi toţi trei morţi, într-o dimineaţă. Mama mea a bolit câteva zile, de supărare. Să îţi vezi truda mâinilor spulberată, la clipita ochiului, nu este uşor pentru nimeni! Altă dată, am adus un purcel de lapte de la buna Lina de la Vărmaga. Era o zi înăbuşitoare de vară. Noi, copiii, am venit cocoţaţi în vârful carului cu fân. Când am ajuns la Huluituri-un loc de o sălbăticie rară- tata s-a uitat în sac să vadă ce face purcelul. Era mort! S-a încălzit prea tare, fiind pus în sac, şi, probabil, nu a avut nici destul aer. Tata l-a scos din sac şi l-a aruncat printre arţarii de pe marginea vălii ca să îl mănânce animalele sălbatice. Nu de puţine ori, ne-au murit şi alte animale. Dar ce să faci, doar cine nu ţine animale nu are pagubă...

Îmi aduc bine aminte, de parcă ar fi fost ieri, ce feluri de mâncare ne făcea mami, ca să ne sature, deoarece, deşi mulţi şi nevoiaşi, eram foarte mofturoşi la mâncare: mămăligă cu sâlvoiţă-magiun de prune-,mămăligă cu brânză, punând un rând de untură, apoi unul de mămăligă, altul de brânză, şi tot aşa... Pregătea câte o farfurie la două persoane. Ne făcea răităşi, mâncare la care specialistă era buna, dar şi la clătite. În schimb, nu-mi plăcea mămăliga cu mâncare de salată verde. Nici atunci, nici astăzi, dar cea cu tocană de pui, usturoiată, era delicioasă. Mă dădeam în vânt după fasolea frecată cu ceapă prăjită şi cu boia deasupra. Ce să mai vorbesc de plăcinte şi de alte mâncăruri dulci, care, parcă, niciodată, nu erau îndeajuns, mai ales că trebuia să le păstrăm pentru duminica, când aveam musafiri, mama neconcepând ideea să vină cineva la noi, în vizită, şi să nu avem "plăcinte". Este de remarcat că mama nu avea prea multe posibilităţi să ne cumpere prea multe bunătăţi,...

Al doilea frate al meu a fost Iosif, pe care era cât pe ce, să-l nască la câmp, la cules de porumb. Mi-amintesc că aveam doar doi ani şi jumătate, când îl legănam, aşezat într-o troacă de lemn. Nu ştiu ca vreunul din fraţii mei să fi avut leagăn. Mama pleca adeseori la lucrul câmpului, iar tata rămânea acasă, să facă var la varniţă. Pregătea piatra de var–o mărunţea-, apoi, încărca varniţa, care era lângă casă, pe Omeag, unde erau trei vărniţi- a noastră, a lui Săbin-Ouţa- şi a lui Sâcu. După ce varniţa era clădită i se dădea foc pietrei de var, care ardea toată noaptea. Veneau să îi ţină de urât celui care era la varniţă, mai mulţi vecini care depănau diverse poveşti, uneori despre strigoi. Aşa făcea o vecină, Treja, o femeie bătrână ce nu a fost măritată niciodată. Fiind singură şi frustrată, inventa poveşti de ţi se scula părul în cap, mai ales mie care aveam o imaginaţie bogată şi nu stăteam prea bine cu nervii.

De atâtea înjurături, într-o zi, lui Simion, bunicul meu vitreg, i s-a încleştat gura, nemaiputând să mănânce şi să vorbească câteva zile. Doar ochii putea să îi mişte. Părinţii mei îl întrebau dacă să se roage pentru el, iar el făcea semn, că nu. În cele din urmă, şi-a revenit, dar tot aşa de ,,burenos'' era la gură. Eu eram singura pe care o respecta, şi ce spuneam eu era literă de lege pentru el. Asta, după ce m-am certat foarte tare cu el, şi am reuşit să-mi impun voinţa. Nu-mi spunea pe nume, ci-mi zicea "doamna". Şi eu am ţinut mult la el, pentru că am început să înţeleg că această asprime a lui era doar aparentă, iar în realitate era un om bun, victimă a mediului în care a trăit. Când a murit, l-am spălat ca pe un copil-, şi ca o bravadă de femeie, care suferea de mania teribilismului-, şi nu ne-a lăsat urât, nici mie, nici celorlalţi, cum ne aşteptam cu toţii.