Doar pe cel din stanga il mai avem. Cel din dreapta e tare "semet". Stie cineva sa imi spuna de ce, de la multe postari, mi-au dispărut pozele?

Jucaus si stricator.

Am gasit acest material, aici: http://google-viorica.blogspot.com/  

NAIVITATE: E o "ea"... A crescut  si e vopsita... Dupa ce fratele meu a vopsit soclul peretilor, ea s-a frecat de ei si a devenit "roscata". Inca mai e un subiect de discutii in familia mea. Pe de alta parte, am vazut-o crescand, sub ochii nostri, si nu putem renunta la ea. Inca!!!

E o "ea"... -aici, va povesteam despre animalutul fiului meu. Acum sunt in dilema. CREATURA A FACUT O "CRIMA". A alergat gainile prin gradina. Cocosul, fiind mai incet de picior, a fost prins de catea si i-a smuls capul. Normal ca sora mea s-a suparat foc si ne-a dat ultimatum sa luam animalul si sa ne spalam pe cap cu el. Eu nu m-am suparat si am inteles situatia, doar ca fiul meu care ar ocroti toti cainii de pe planeta, ne-a spus ca sa-i mai dam un ragaz de o saptamana ca sa rezolve situatia. Eu il cunosc si stiu ca vrea sa tergiverseze situatia ca "locatarul" sa ramana la casa noastra. Voi cum ati rezolva situatia?

Pentru animaluţul acesta, m-am certat la cuţite cu fiul meu. Nu ca nu-mi plac animalele, dar ce-i mult strica. Avem deja un dulau, are si fiul meu un caine de apartament. Ce-i mai trebuia si acest patruped!? L-a adus de la firma, ca sa-l salveze sa nu aiba soarta celorlalti caini, care, spune el, au fost otraviti. Ii inteleg si pe oameni, deoarece nu te puteai apropia de ditamai firma, ca sareau cainii pe tine... Erau "protejatii" fiului meu si ai nurorii. In final, am cedat. "Aratarea" e dulce, insa neastamparata. E o "ea". Toti o indragesc. S-a imprietenit si cu Tedy, cainele cel mare. Mai vedem daca o vom tine... Edit :de cand cu moartea femeii muscate de cainii din Bucuresti, ma tem sa mai ies din casa. Sunt si pe strada mea maidanezi. Oare chiar sunt mai tari decat noi, oamenii?

Noi avem doua pisici; una neagra si cea pe care o vedeti in imagine. Sunt atat de diferite ca si comportament, asa cum sunt si oamenii. Cea neagra alta-mata. este foarte guraliva si enervanta, desi, ca infatisare, e superba. Cum intri in curte, ea incepe cu mieunatul, si nu te mai slabeste o clipa. Galbuia este tacuta, simpatica si are o dexteritate deosebita in a prinde soareci, numai ca are si ea un defect;e "sadica". Ii place sa se joace cu soarecele, si asta n-ar fi nimic, daca, in final, i-ar da drumul, numai ca, dupa ce s-a saturat sa-l chinuie pe sarmanul chitaila, il rontaie. Pe care le preferati? Pe negruta sau pe "kilarita"?

Alta "mata", care este enervanta, lenesa si "guraliva". Cum intram in curte, ea miauna de mama focului, dar are totusi o calitate. E superba!

Aceasta pisica a salvat-o nepotul meu de niste caini. Cred c-a adus-o cineva la Izvor, sa scape de ea. Desi am fost suparata la inceput, zicandu-i ca "inca o mîta", acum ne place tuturor de ea, ca-i foarte isteata si le da de furca soriceilor din gospodarie.

De cateva zile, fiul meu cel mare are ochii inrourati. A avut la firma niste catei pe care-i ingrijea, le facea "ciorba" si-i alimenta. Numai ca, ca orice vietuitoare, si ei s-au imbolnavit si a trebuit sa-i eutanasieze. De atunci, plange mereu, si mi-a spus ca vrea sa scrie despre acest nefericit eveniment, iar eu va trebui sa postez pe blogul de "familie". Asa ca am inceput...Pana se hotaraste el, se va potoli si furtuna din sufletul lui... C'est la vie...

Mi-aduc aminte de un alt câine de-al nostru, de când eram eu destul de mică. Este vorba de Laika, o căţeluşă superbă, roşcată, foarte ataşată de noi, la care ţineam mult, mai ales, tatăl meu. Într-o noapte, au venit lupii în grădina noastră. Ea a lătrat şi s-a repezit spre ei, dar au încolţit-o şi au îngrămădit-o în gardul situat deasupra casei şi au omorât-o. Mult timp mi-a răsunat în minte scheunatul ei îngrozit în faţa morţii. De atunci, am rămas cu o teamă cumplită la auzul urletelor acestor animale, pe care le credeam monstruoase. Abia mai târziu, mi-am dat seama că, probabil, lupii erau foarte flămânzi, de au venit până în sat. Deh, instinctul de supravieţuire al fiecărui animal…

Această afecţiune pentru căţei au moştenit-o şi fiul meu, Dadi, şi Raul, nepoţelul meu de sora. Nu pot să nu relatez o întâmplare legată de un câine maidanez, găsit pe stradă, şi adus acasă de fiul meu, Dadi. Câinele fusese accidentat pe stradă de o maşină. Deşi avea şi el câinele lui, pe Junky, nu a rezistat să nu ia acest căţel rănit, să-l ducă la veterinar, să cheltuie bruma de bani, pe care o avea, cu acest patruped sărman. Numai că, deşi a primit toate asigurările că bietul cuţulache este în afara oricărui pericol, boala s-a agravat, şi, într-o noapte, a murit, fiind găsit rigid, a doua zi. Copilul meu a suferit, cum nici nu mi-aş fi imaginat vreodată! A plâns, timp de câteva zile, cu lacrimi grele, amare, la fel cum a plâns când au decedat bunicul său, şi străbunica sa. L-a îngropat undeva, în spatele Cetăţii, a pus în groapă mai multe jucărioare, şi l-a jelit mult. Într-o zi, a venit la mine. Avea un buchet de flori în mână. Eu credeam că sunt pentru mine, dar copilul meu...

Mi-aduc aminte de un alt câine de-al nostru, de când eram eu destul de mică. Este vorba de Laika, o căţeluşă superbă, roşcată, foarte ataşată de noi, la care ţineam mult, mai ales, tatăl meu. Într-o noapte, au venit lupii în grădina noastră. Ea a lătrat şi s-a repezit spre ei, dar au încolţit-o şi au îngrămădit-o în gardul situat deasupra casei, şi au omorât-o. Mult timp, mi-a răsunat în minte, scheunatul ei îngrozit în faţa morţii. De atunci, am rămas cu o teamă cumplită la auzul urletelor acestor animale, pe care le credeam monstruoase. Abia mai târziu, mi-am dat seama că, probabil, erau foarte flămânzi, de au venit până în sat. Deh, instinctul de supravieţuire al fiecărui animal… Alţi câini, care mi-au rămas în amintire au fost: Azy şi Capy, doi gemeni, frumoşi ca două picături de rouă, preferaţii tatălui meu, care îl însoţeau peste tot, când mergea cu vitele. Tata vorbea cu ei ca şi cu nişte fiinţe umane. Fiul meu mi-a reamintit de alti catei, doi la numar:Chit si Capetine,...

Matusa Borzoaca, sora bunicului meu paternal, iubea mult câinii, singurele fiinţe cu care se înţelegea în acele locuri mai îndepărtate de sat. Ne-a dat şi nouă o căţeluşă, Coroana, pe care, apoi, am dat-o la nişte oameni din satul vecin. Mi-amintesc de comportamentul acestui animal, mai uman ca a multor oameni, deşi eu nu sunt ahtiată după acest fel de patrupezi. Într-o seară, am întârziat mai mult în satul meu, şi, cum lucram în satul vecin, m-am hotărât să plec acolo, în seara respectivă. M-a prins noaptea, şi la intrarea în sat, s-au năpustit mai mulţi câini asupra mea. De mică, eu aveam o teamă viscerală, în preajma câinilor. Aş fi putut face atac de cord, de teamă, în acele momente. Numai că, deodată, dintre câini s-a desprins unul alb cu pete negre şi a început să îi alunge pe ceilalţi, până la o depărtare oarecare, şi, apoi, venea să se gudure pe lângă mine. Când ceilalţi reveneau să mă atace, căţeluşa îi alunga din nou. Aţi ghicit, probabil, că era căţeluşa noastră,...