http://www.lasertriodental.ro/

Materiale stomatologice

http://www.lasertriodental.ro/

Un gând

Faceți căutări pe acest blog

AMESTECATE

Totalul afișărilor de pagină

29 apr. 2008

Un monstru...


Şi pe vremea copilariei mele existau inundaţii catastrofale care mi-au întunecat copilăria, marcandu-mă pentru toată viaţa!
Astăzi, încă mai am coşmaruri cu o apă tulbure care-mi ia hainele ce le spăl în albia paraului, ce trece prin faţa casei părinteşti...


Doar se întuneca cerul înspre Vărmaga, la noi în sat fiind senin, şi ne trezeam, după puţin timp, cu nişte vâjâituri de ape înspăimântătoare! Se dezlănţuia potopul de ape negre ca smoala, cu lemne groase ca mijlocul unui om, cu animale moarte şi tot soiul de alte lucruri ce sunt prin gospodărie.
Era Valea Vărmăgii, pârâu ce aproape seca în zilele de vară, dar care era apocaliptic, când veneau puhoaiele!  Parcă era un monstru, ce dădea târcoale satului, luându-şi tributul în vieţi de animale.


Inunda satul de multe ori. Intra chiar şi la vecinul nostru, Sabin, în curte, la Găluţ, vecinul de peste vale, la Cocoru. Lua toate punţile de peste pârâu.
Odată, Anuţa lui Găluţ, cea căsătorită cu a lu’ Nişa, era pe puntea Trejii lu’ Curtean, când a venit viitura. Era cu două punţi mai sus de casa lor. Fratele ei, Ionuţ, a văzut când a căzut fata de pe punte, şi a fost înghiţită de apele învolburate. Cu o prezenţă de spirit deosebită, s-a aruncat în apă, s-a sprijinit cu capul de puntea lor, iar când apele au adus-o pe fată la el, a apucat-o cu ambele mâini şi a salvat-o.


A avut zile, sărmana si traieste si astayi, iar fratele ei a murit de cel putin 40 de ani...

28 apr. 2008

Afectiunea pentru animale

Această afecţiune pentru căţei au moştenit-o şi fiul meu, Dadi, şi Raul, nepoţelul meu de sora.

Nu pot să nu relatez o întâmplare legată de un câine maidanez, găsit pe stradă, şi adus acasă de fiul meu, Dadi. Câinele fusese accidentat pe stradă de o maşină.
Deşi avea şi el câinele lui, pe Junky, nu a rezistat să nu ia acest căţel rănit, să-l ducă la veterinar, să cheltuie bruma de bani, pe care o avea, cu acest patruped sărman. Numai că, deşi a primit toate asigurările că bietul cuţulache este în afara oricărui pericol, boala s-a agravat, şi, într-o noapte, a murit, fiind găsit rigid, a doua zi. Copilul meu a suferit, cum nici nu mi-aş fi imaginat vreodată! A plâns, timp de câteva zile, cu lacrimi grele, amare, la fel cum a plâns când au decedat bunicul său, şi străbunica sa.
L-a îngropat undeva, în spatele Cetăţii, a pus în groapă mai multe jucărioare, şi l-a jelit mult.

Într-o zi, a venit la mine. Avea un buchet de flori în mână. Eu credeam că sunt pentru mine, dar copilul meu drag a început să plângă şi mi-a spus că le duce la mormântul căţelului.

C’est la vie, nu?

Cainii nostri

Mi-aduc aminte de un alt câine de-al nostru, de când eram eu destul de mică.
Este vorba de Laika, o căţeluşă superbă, roşcată, foarte ataşată de noi, la care ţineam mult, mai ales, tatăl meu.
Într-o noapte, au venit lupii în grădina noastră. Ea a lătrat şi s-a repezit spre ei, dar au încolţit-o şi au îngrămădit-o în gardul situat deasupra casei, şi au omorât-o.
Mult timp, mi-a răsunat în minte, scheunatul ei îngrozit în faţa morţii.
De atunci, am rămas cu o teamă cumplită la auzul urletelor acestor animale, pe care le credeam monstruoase. Abia mai târziu, mi-am dat seama că, probabil, erau foarte flămânzi, de au venit până în sat. Deh, instinctul de supravieţuire al fiecărui animal…


Alţi câini, care mi-au rămas în amintire au fost: Azy şi Capy, doi gemeni, frumoşi ca două picături de rouă, preferaţii tatălui meu, care îl însoţeau peste tot, când mergea cu vitele. Tata vorbea cu ei ca şi cu nişte fiinţe umane.
Fiul meu mi-a reamintit de alti catei, doi la numar:Chit si Capetine, si ei erau nelipsiti din peregrinarile tatalui meu, care mergea cu vitele prin padure.
S-au prăpădit şi ei, la scurt timp, după moartea tatei.

Cainele nostru


Matusa Borzoaca, sora bunicului meu paternal, iubea mult câinii, singurele fiinţe cu care se înţelegea în acele locuri mai îndepărtate de sat. Ne-a dat şi nouă o căţeluşă, Coroana, pe care, apoi, am dat-o la nişte oameni din satul vecin.

Mi-amintesc de comportamentul acestui animal, mai uman ca a multor oameni, deşi eu nu sunt ahtiată după acest fel de patrupezi.

Într-o seară, am întârziat mai mult în satul meu, şi, cum lucram în satul vecin, m-am hotărât să plec acolo, în seara respectivă. M-a prins noaptea, şi la intrarea în sat, s-au năpustit mai mulţi câini asupra mea.
De mică, eu aveam o teamă viscerală, în preajma câinilor.
Aş fi putut face atac de cord, de teamă, în acele momente. Numai că, deodată, dintre câini s-a desprins unul alb cu pete negre şi a început să îi alunge pe ceilalţi, până la o depărtare oarecare, şi, apoi, venea să se gudure pe lângă mine. Când ceilalţi reveneau să mă atace, căţeluşa îi alunga din nou.
Aţi ghicit, probabil, că era căţeluşa noastră, Coroana, pe care o dăduserăm cu câtva timp bun, în satul respectiv. M-a recunoscut! Aşa a procedat, pe o distanţă de vreo doi kilometri, până nu a mai fost nici un pericol pentru mine.
Nu am să uit, niciodată, devotamentul acestui animal!

26 apr. 2008

Sora bunicului meu


Mătuşa Borzoacă, sotia unchiului salvator pentru familia mea, si sora bunicului meu paternal, după ce i-a murit soţul, pe la 65 de ani, avea să se îndrăgostească de Doda, un bătrân care avea mai mulţi copii şi era mult mai sărac ca mătuşa.


Deşi la vârsta asta inaintata, ea a făcut o adevărată pasiune pentru el, şi şi-a pierdut cea mai mare parte din avutul agonisit cu soţul ei, şi a rămas aproape fără nimic.
După aceea, a stat la noi, cu toate că nu aveam nici o obligaţie faţă de ea, afară de cea faţă de un semen orecare.
Ea, cu toate că a fost sora bunicului meu, nu ne-a lăsat nimic din averea ei, pe care o irosise cu iubitul ei tomnatic.


Suferea sărmana de astm şi nu mai putea urca dealul până la casa ei, situată sub dealul Pleş. A fost ostracizată de credincioşii din biserica ei, pentru că a stat necununată cu un alt bărbat, atunci, regulile bisericeşti fiind foarte stricte.


Când a murit, ne-a lăsat o spaimă cumplită! Fiindcă a trăit mai retrasă şi neavând copii, lumea spunea că este strigoaie.
Era să murim şi noi de urât, inclusiv tatăl meu, care era un om ce nu se temea de nimic, dealtfel.
Înainte de-a muri, se certase cu Tami, surioara mea cea mica, care avea vreo trei anişori, pentru nişte "spirale"- napolitane umplute cu cremă-, pe care le-a ascuns sub pernă si gîgălicea de sora-mea i le-a luat.


N-am să uit agonia ei, din cauza astmului!
Oamenii spuneau că sufletul iese greu din unele persoane. Este normal, cu astfel de boli, şi cu lipsa de oxigen, în atari situaţii.
Nu o înţelegeam atunci, de ce nu suporta mirosurile tari, crezând că-s capricii, dar am trăit şi eu acest neajuns, mai tarziu, din cauza bolii.

Taticul meu


Tatal meu a rămas orfan de la vârsta de două luni, deoarece bunicul meu, Iosif al lu’ Gheorghe al lu’ Mihai, era plecat în Ungaria, în armată, şi a murit acolo, când tata avea două luni, fără ca să-şi cunoască odorul, deoarece se spune ca facuse meningita.


Bunicul meu a avut trei fraţi; Verghelia, Mărica-mătuşa Borzoacă-după numele soţului său, Borza Nicolae, unchi care avea să joace un rol benefic în viaţa familiei mele.


Unchiul, neavînd copii, a legat întreaga lui avere părinţilor mei. Dar, la scurt timp după aceea, a murit în urma unui atac de cord, ai mei rămânând cu toată averea lui, dar şi cu o invidie fără margini din partea neamurilor şi a cunoscuţilor.
Aveam să suferim mult pe acest motiv, deşi, Dumnezeu îi martor, nu aveam nici o vină, soarta lucrând pentru acest unchi cu totul special, care a avut încredere în părinţii mei, ce îi erau nepoţi prin alianţă, dar pe care i-a iubit mult şi respectat.


Ne-am bucurat cel mai mult de nişte grădini cu pomi fructiferi-peri- care făceau roade de foarte devreme. Erau pere "dulcuţe".
Mulţi băieţi din sat veneau să dea atacul la roadele timpurii, de aceea, eu, deşi eram doar de câţiva ani, mergeam să "păzesc" grădina.
Într-o zi, mi-am adunat o "straiţă" de bolovani, ca să mă apăr de eventualii intruşi. Numai că, obosită fiind, şi datorită peisajului superb şi a mirosului îmbietor de iarbă şi fructe, am adormit sub păr. Pârdalnicii de băieţi au venit, mi-au luat şi plasa cu pietre, dar şi toate perele pe care le strânsesem, ca să le ducă mama, a doua zi, la târg, la Simeria.


Noaptea făcea tatăl meu de pază, şi, într-o seară, a auzit nişte băieţi discutând cum să dea atacul. Tata a recunoscut pe unul dintre ei, i-a spus pe nume, ameninţându-l că-l dă la Miliţie, şi aşa a scăpat tata de agresori, si noi am ramas cu fructele, care ne ajutau sa ne castigam traiul familiei, de zi cu zi.

Inviere

Când eşti lovit, poţi, oare,
Duşmanului să-i ceri iertare?
Atunci, cand poţi totul ierta,
Aminteşte-ţi de Golgota,
Unde Isus, Fiul iubit,
Pentru noi, toţi, s-a jertfit!
Când era pe Cruce, chinuit,
A răbdat totul şi-a reuşit
Să ierte ofensa adusa,
Deşi avea coasta străpunsă!
Atunci când spinii L-au împuns,
El ne-a iertat şi nu s-a plâns,
Dar s-a rugat la Tatăl Său
Pentru păcatul tău şi-al meu!
Ca de blestem să fii scăpat,
Şi să nu mai trăim sub păcat!

25 apr. 2008

Radacini-Mama mea


Mama mea, Sabina Urs, de fată, când avea 16 ani, s-a îmbolnăvit foarte grav de aprindere de plămâni.
Era în faza finală, şi casa s-a umplut de lume, aşa cum se obişnuia în lumea satului, în astfel de situaţii. 
Oamenii simţeau unii cu alţii, în momentele de cumpănă ale vieţii. Era mai puţin egoism, invidie, infatuare. 
Buna Lina i-a pus pe foc apă de scaldă, ca s-o spele după moartea sa.
Deci, moartea era iminentă, în lipsa unui medic şi cu o maladie care progresează rapid, fără un tratament adecvat, şi, chiar şi aşa, este neiertătoare!
Măicuţei mele scumpe însă nu îi sunase ceasul biologic, pentru că Cineva, Acolo, Sus, avea alt plan cu ea…

Cu ultima licărire de viaţă, ea a făcut un legământ Domnului, promiţându-I în inima şi mintea sa, că, dacă o va salva, Îi va sluji toată viaţa cu devotament, dăruire, cu întreaga ei fiinţă.
Ca prin minune, "Doamna cu coasa" s-a retras spre "Tărâmurile întunericului"!
Inima curată a mamei mele a învins boldul morţii…
Aceasta nu a fost la voia intamplarii, deoarece, peste ani, o astepta un alt napastuit al Destinului,...tatal meu.



Mama-Puiu Chibici

Radacini-ce vremuri!

Postez aceste fotografii, care imi amintesc de vremurile cand eram acasa la mami, eu, maritata, cu copii, iar ai mei fratiori, mai maruntei.


Famillia este darul cel mai

minunat dat de Dumnezeu!

Nimic nu se compara cu o

atmosfera de pace, liniste, binecuvantare!

tatal meu, fratii mei, copilasii mei iubiti, Dadi si Iucu, bunicul meu vitreg-poza veche, ca alta n-am-, ai mei- mami si tati-, eu, mireasa impreuna cu fratii mei.
Jos:Geta cu Dadi cand era mic, Dadi-"soim al patriei",
eu, cu sotul meu si cu copilasii.