Tatal meu a rămas orfan de la vârsta de două luni, deoarece bunicul meu, Iosif al lu’ Gheorghe al lu’ Mihai, era plecat în Ungaria, în armată, şi a murit acolo, când tata avea două luni, fără ca să-şi cunoască odorul, deoarece se spune ca facuse meningita.
Bunicul meu a avut trei fraţi; Verghelia, Mărica-mătuşa Borzoacă-după numele soţului său, Borza Nicolae, unchi care avea să joace un rol benefic în viaţa familiei mele.
Unchiul, neavînd copii, a legat întreaga lui avere părinţilor mei. Dar, la scurt timp după aceea, a murit în urma unui atac de cord, ai mei rămânând cu toată averea lui, dar şi cu o invidie fără margini din partea neamurilor şi a cunoscuţilor.
Aveam să suferim mult pe acest motiv, deşi, Dumnezeu îi martor, nu aveam nici o vină, soarta lucrând pentru acest unchi cu totul special, care a avut încredere în părinţii mei, ce îi erau nepoţi prin alianţă, dar pe care i-a iubit mult şi respectat.
Ne-am bucurat cel mai mult de nişte grădini cu pomi fructiferi-peri- care făceau roade de foarte devreme. Erau pere "dulcuţe".
Mulţi băieţi din sat veneau să dea atacul la roadele timpurii, de aceea, eu, deşi eram doar de câţiva ani, mergeam să "păzesc" grădina.
Într-o zi, mi-am adunat o "straiţă" de bolovani, ca să mă apăr de eventualii intruşi. Numai că, obosită fiind, şi datorită peisajului superb şi a mirosului îmbietor de iarbă şi fructe, am adormit sub păr. Pârdalnicii de băieţi au venit, mi-au luat şi plasa cu pietre, dar şi toate perele pe care le strânsesem, ca să le ducă mama, a doua zi, la târg, la Simeria.
Noaptea făcea tatăl meu de pază, şi, într-o seară, a auzit nişte băieţi discutând cum să dea atacul. Tata a recunoscut pe unul dintre ei, i-a spus pe nume, ameninţându-l că-l dă la Miliţie, şi aşa a scăpat tata de agresori, si noi am ramas cu fructele, care ne ajutau sa ne castigam traiul familiei, de zi cu zi.
Comentarii