Mai mereu scriu pe blog ca am terminat cu lucrul la țara. Da de unde! Si sâmbăta, fratele meu Petrică mi-a spus sa nu mai scriu așa ceva, deoarece la noi nu se termina niciodată lucrul. Ce-am mai făcut? Ei, nu eu, deoarece, între noi fie vorba, mai mult încurc lucrurile decât sa fac ceva. Sunt buna si eu totuși la ceva, la dat directive. Nu de aia am trăit pe vremea lui Ceaușescu? Domnul sa-l odihneasca! Ca sa învăț pe alții ce sa facă. Așa ca Petrică a zugrăvit in camera ce a fost locuita de mami-așa ca se cheamă camera lu' mami, așa cum cea unde a stat buni se cheamă camera lu' buna, iar mai nou, sora mea mai zice si camera lu' Mia, deși eu nu recunosc in ruptul capului c-ar fi a mea, ci a noastră, a celor care suntem musafiri. Cam așa stau lucrurile pe la noi... Doamne,tine-ne pe toți, si, mai ales, pe Geta si Petrică, care ne fac viața frumoasa, când mergem la țara!

Ne rugam zilnic pentru cei cu care convietuim, dar, din ce o facem, ne poartă mai multă ranchiună. Este ceva invers proporţional şi paradoxal, aş zice, acest fenomen, experimentat de mama şi de sora mea. Cu cât te porţi mai frumos cu un om, cu atât forţele răului se revoltă şi mai mult! Am impresia că "el"-un anonim- este un misogin, deoarece pe aproape toate femeile din viaţa lui le-a urât: pe bunica mea, pe mama mea, cumnatele sale, etc. Poate că este o revoltă inconştientă, pentru faptul că şi-a pierdut mama, de la vârsta de 8 ani. Aceşti copii rămân cu traume foarte adânci, câte zile au! S-au descurcat singuri în viaţă, de la vârste fragede, şi devin foarte agresivi, la cea mai mică contradicţie, şi acumulează manii obsesive pentru cele mai neînsemnate ,,greşeli ale semenilor'', pe care le amplifică şi nu le uită. Ele devin un leit-motiv al minţii, al vieţii şi-al atitudinii lor.

Mama a păstrat această scrisoare, până ce a crescut Tami-diminutiv de la Carmen, sora mea, când i-a dat-o, ca s-o citească. Tot atunci, am recitit şi eu scrisoarea şi mi-am dat seama că îi putea fi fatală mamei mele, în acele momente de lehuzie, când femeile sunt extrem de vulnerabile la orice şoc emotiv, cu atât mai mult, cu cât, mama a avut o naştere extrem de dificilă, având o vârstă destul de înaintată, 42 de ani, pentru a naşte din nou, mai ales că trecuse puţin timp de la ultima naştere, murindu-i fătul, imediat după naştere. Rememorand acele clipe, mă gîndesc ca, de multe ori, cautăm să ne punem de-a curmezişul in fata planurilor lui Dumnezeu, ca apoi, să suportam consecinţe din cele mai grave... Editare: Pe aceasta soră cu pricina am iubit-o nebuneşte, poate ca o compensaţie a faptului că n-am dorit-o. Era copilul cel mai dragălaş care mi-a fost dat sa-l vad: dulce, inteligentă, descurcareaţă, charismatică. Cine a zis ca odraslele facute la bătrîneţe nu sunt reusite?...

A fost o scrisoare lungă, de 8 pagini, foarte duioasă, în care îi spuneam, pe nerăsuflate, tot aleanul inimii mele. Îi mărturiseam cât de mult o iubesc, dar cât sufăr de tare, că nu poate fi mai mult timp cu mine, să mă mângâie, să mă alinte, să-mi spună cuvinte dulci. Mami a citit-o şi a plâns foarte mult ! O trimesesem prin moaşa Buşneaga, care avea o fată în clasă cu mine. I-a dat-o şi tatălui meu s-o citească, când s-a externat şi au curs lacrimi amare din ochii amândurora. Era adunată aici, de-a lungul anilor, toată durerea unui copil pus în situaţii contradictorii: iubirea idolatră pentru mama sa, pe care o putea avea extrem de puţin pentru ea, din cauza repetatelor sarcini şi a micuţilor care o acaparau pe mămica lor, ca orice copilaşi, pe de o parte, şi pe de alta, iubirea pentru frăţiori, care era la fel de mare şi intensă, fiind deosebiţi, din toate punctele de vedere .

Când mamei mele i-a venit sorocul să nască, s-a internat la maternitate, prin faţa căreia treceam şi eu, zilnic, în drum spre şcoală. A născut-o pe surioara mea, Cornelia, nume care, bineînţeles, nu mi-a plăcut, şi a trebuit ca tatăl meu, să meargă la starea civilă, să mai adauge un nume, cel de Carmen, în certificatul de naştere, care i s-a potrivit ca nuca în perete, ea fiind blondă, blondă, spre deosebire de eroina cu acelaşi nume a unui scriitor francez, care era o brunetă sadea. Însă, ce să îi faci, dorinţele mele erau ordine pentru sărmanii mei părinţi, care căutau, măcar în felul ăsta, s-o mai liniştească pe nebunatica lor fetiţă capricioasă, pe care o iubeau mult, dar nu mai mult decât pe Dumnezeu în care credeau şi Îi respectau preceptele din Scriptură, referitor la aducerea pe lume a copiilor, care sunt o binecuvântare pentru orice familie. Eu nu am nepoţi de la cei doi copii ai mei. Să fie o pedeapsă că mi-am criticat părinţii pentru prea mulţii mei fraţi? Când treceam ...

  http://disa-naivitate.blogspot.com/2008/10/disperare.html  Inceputul , mai sus. Când am mers la şcoală şi am fost întrebată ce-am păţit, am motivat că am avut dureri mari de cap, ceea ce era, într-un fel, adevărat, şi la propriu şi la figurat. Între timp, durerea mea s-a mai atenuat şi am căzut într-un fel de butoi cu melancolie, aşteptând ziua când se va întâmpla evenimentul, cu aducerea pe lume a următorului bebeluş. Acest incident nu a rămas fără urmări pentru sănătatea mea fizică şi psihică. Mi-a afectat integritatea ochiului drep, ajungănd la o miopie foarte accentuată. Am început să am palpitaţii şi senzaţie de sufocare, iar pe plan afectiv şi psihic, mi s-a accentuat starea de melancolie, de frustrare, de crize de afecţiune şi de hipersensibilitate, dar toate acestea amestecate cu o şi mai mare iubire pentru mama mea, pe care o consideram ca o victimă a sorţii, a prostiei şi a exagerărilor ei, în ce priveşte credinţa. Pe de altă parte, mă temeam, ca nu cumva, a...

Când am auzit că mama este gravidă din nou, eram la mătuşa mea şi le-am auzit pe cele două surori discutând, fără ca ele să-şi dea seama că eu sunt prin preajmă. Vorbeau despre sarcina mamei mele, ca despre ceva cert. A fost o veste bombă! Nu mă mai aşteptam la asta. Aveam deja aproape 15 ani, şi-mi era ruşine, ca mama să mai poarte o sarcină. Am început să plâng încontinuu, cu lacrimi grele, calde şi amare. Din ce mă întrebau de ce plâng, eu plângeam cu şi mai mare năduf. Îmi venea să-mi pun capăt zilelor. Aşa am continuat, timp de două zile şi două nopţi, fără pauză. Se părea că zăgazurile fântânilor diluviene se rupseseră şi era, cât pe ce, să mă ia cu ele în lumea celor drepţi. Ar fi fost păcat, într-un fel, pentru că nimeni n-ar fi ştiut motivul sacrificiului meu nebun. Până la urmă, a devenit ceva incontrolabil. Nu mă mai puteam opri din plâns, şi, drept urmare, mi s-au umflat ochii, pleoapele, faţa. Eram desfigurată, de nerecunoscut. Trebuia să-mi ridic pleoapele cu mâna, c...

De ce se poartă oamenii cu atâta cinism, josnicie, ipocrizie in imprejurarea unei infidelitati? Ar putea sa spună, ori el ori ea, adevărul: "Da, îl-o-iubesc! Asta e situaţia, vă place sau nu vă place ! Pa şi pusi!" Îl pui pe cel de-al treilea să se şi autocondamne, după ce că tot el este victima acţiunilor tale, să se dea cu capul de pereţi, pentru că a îndrăznit să facă curvă, pe ceea care este, de fapt, şi să îi ceară scuze. Oare de ce este atâta laşitate, în astfel de cazuri, într-o relaţie în trei? Voi, dragile mele, cum aţi proceda? Sper că v-aţi făcut o idee despre ce se citeste printre randuri, şi că ar fi educativ sa va ganditi la ceea ce am insinuat eu aici, nu? Vă dau temă de casă, ca să puteţi medita si sa va spuneti parerea!

Încă o palmă dată orgoliului meu ! Eram abia la început…Câte nu aveam să mai sufăr! Mi-am zis, în sinea mea: " Fetiţo, ce s-a întâmplat cu tine, nu te mai recunosc, unde-i mândria ta proverbială? Erai implacabilă, când era vorba să-ţi ştirbeşti, câtuşi de puţin, orgoliul, şi acum, parcă eşti altă fiinţă"!

Seara, am auzit că un grup de terorişti de la Timişoara se îndreaptă spre oraşul nostru. Nu mai ştiu de unde a venit informaţia, pentru că era o nebunie cu zvonurile, care de care mai alarmante. M-am speriat foarte tare, mai ales că, noi locuim la variantă, vizavi de gară, pe unde ar fi fost, în mod sigur, în opinia mea, traseul teroriştilor. Dacă ocupau gara, care este un punct strategic în orice localitate, cu siguranţă, ocupau şi blocurile din vecinătate, sau luau ostateci. Chiar mă gândeam la un plan de baricadare, într-o cameră din apartament, care nefiind spre şosea, cu greu ar fi putut ajunge gloanţele. În cele din urmă, mi-am zis că mai bine ar fi să merg la cineva care stă mai în centru. Deci, am plecat cu copiii la un prieten bun al lui Carin, unde intenţionam să rămânem peste noapte, dar, în cele din urmă, ne-am întors acasă, cu moartea în suflet. Ne-am culcat, dormind iepureşte, şi, la cel mai mic zgomot, mă trezeam.

La birou, sotul meu s-a răzbunat pe portretul tovarăşului, luându-l de pe perete, şi dând cu el de podea. L-a făcut ţăndări! Acumulase atâta ură împotriva tovarăşului, încât, dacă nu a avut curajul să-l atace altfel, măcar aşa, s-a răzbunat. Deşi, la drept vorbind, trebuia să îi fie recunoscător, că l-a ajutat să aibă o facultate, prin bursa acordată, şi-a făcut un apartamenmt, pornind de la zero, etc. Oleg, fiul meu, voia să meargă în centru, să ceară o armă, pentru a se duce la H, unde se dădeau lupte. După multe rugăminţi ale mele, a renunţat, dar s-a dus totuşi în centru, spre neliniştea mea. L-am trimis pe soţul meu să meargă după el, să-l urmărească, ca să nu facă vreo prostie, ori să intre în vreo încăierare şi apoi să spună că este erou al revoluţiei, aşa cum au făcut destui semeni de-ai noştri. Eu, spre ruşinea mea, aveam o teamă viscerală de tot ce se întâmpla, încât nu am ieşit din casă ! Aveam impresia că, după orice gard viu sau bloc, se ascunde un om înarmat, care mi-ar p...

Mi-era o teamă cumplită! Nu aveam pâine în casă şi nu îndrăzneam să merg nici măcar până la alimentară, ca să cumpăr. Priveam la televizor evenimentele, ca tot omul din ţară, şi nu numai… Când l-am văzut pe Mircea Dinescu, în ţinuta aceea, cu care nu eram obişnuită, la oamenii publici, care erau mereu la cravată şi costum, am avut o senzaţie de teroare, gândindu-mă că au înlăturat pe Ceauşescu Nicolae, dar a încăput ţara pe mâna unor vagabonzi care au luat puterea. Încetul cu încetul, auzind discursurile celor care se tot perindau pe post, am început să mă mai liniştesc. Unii dintre vorbitori erau chiar caraghioşi, prin discursurile bombastice şi prin servilismul lor, ce ieşea în evidenţă, în faţa celor, cu care credeau că trebuie să se pună bine, aşa cum l-am perceput eu, atunci, pe prezentatorul de ştiri, al cărui nume l-am uitat. Eram într-o stare de surescitare maximă, şi doar pastilele de Rudotel, care erau tare la modă, pe atunci, mă mai linişteau.

Baietii mei, ca orice copii de seama lor, nu erau nici foarte răi, dar, cum adolescenţa nu este uşor de trecut, îmi creau şi ei probleme, ca oricărui părinte. Începeau fel de fel de tentaţii pentru ei. Oleg, cum aveam să aflu mai târziu, era mare maestru al pokerului! Când am aflat eu, el îşi făcuse deja ucenicia, şi multe lacrimi au curs din ochii mei, ca din nişte izvoare diluviene, din cauza acestui joc nenorocit! Carin, care era mai introvertit, nu-mi crea probleme majore, sau ştia mai bine să mascheze adevărul, având mai mult "noroc". Eu eram toată ziua acasă, după serviciu, îndrăgostită nebuneşte de aspirator, de maşina de spălat, de cratiţă, etc. şi de televizor, atât cât erau programele de "bogate" în acele timpuri. Citeam foarte mult. Făcusem rost de SAS-uri, în limba franceză, şi le citeam pe ascuns, de asemenea, alte cărţi care erau interzise înainte de ’89. Va urma