Iata ce-mi amintesc:
Îi îngrijam pe zile de furtună-pe fratii mei- când eram singură cu ei acasă. Eram fascinată, când geamurile camerei se luminau din cauza fulgerelor şi a trăsnetelor, iar eu cântam şi mă veseleam de splendoarea focului divin. Nu mă temeam, atunci, de deslănţuirea superbă a naturii, ci mai târziu, peste ani, când, aproape că, am fost ridicată de suflul unui trăsnet, eu aflându-mă, prima dată, pe prispa casei vechi, acoperită cu paie, a bunicii mele. A doua oară, eram în şură când a tăsnit undeva, aproape, şi am avut aceeaşi senzaţie. De atunci, a început un lung calvar pentru mie, în acest sens, având o angoasă nebună, la manifestarea electrică a naturii.
Comentarii