Nepotul meu de sora este la mine de 6 ani, deoarece sora mea o ingrijeste pe mama mea, si lucreaza inca. Ieri a fost ziua acestui baietel, la care tin mult, ca la proprii-mi copii. Mama lui, sora mea, este despartita de tatal acestui copil, pe care nu-l vede cu lunile, si ieri, fiind o zi deosebita in viata acestui copil, dorea si el, dupa cum e normal, in opinia mea, sa-l intalneasca pe tatal sau biologic. I-a dat bip, si eu fiind de fata, am simtit o mare dezamagire, auzindu-l pe acest suflet nevinovat cum il ruga pe tatal lui sa vina sa-l vada, sa fie impreuna in acest moment din viata lui, deoarece acum este si el maricel, a implinit 14 ani, si are mai multe pretentii- de ordin afectiv- de la cel care i-a dat viata. A venit, va veti intreba? Da, de unde, nici vorba! Domnul, fostul meu cumnatel, nu si-a pierdut vremea cu astfel de fasoane copilaresti, ci si-a vazut mai departe de viata lui, si nu l-a interesat trauma lasata in sufletul copilasului. Eu l-am linistit pe nepotel, care ...

Andreea, fetita Cosminei, este prima stranepoata a mamei mele, fiind aproape cel mai tanar membru al familiei noastre. Spun aproape, deoarece mai are un verisor mai mic, pe Alex, copilul lui Catalin, care locuieste in Spania.

Un moment de cotitură, în viaţa familiei mele, l-a avut anul 1958, când am construit casa. După ce a venit mama în familia tatălui meu, a început, rând pe rând, cu ajutorul lui Dumnezeu, să dărâme tot cea ce era vechi şi dărăpănat, fiind de pe vremea lui Pazvanchi, şi să construiască altceva în loc. La început, a construit grajdul, şura şi gobâlnaşul. Am locuit ani de zile, în acestă remiză, de fapt. În anul mai sus-amintit, au pregătit totul pentru noua locuinţă, spre disperarea bunicii mele, care trebuia să renunţe la vechea ei casă de paie, construită în timpuri demult apuse. Buna era o femeie foarte conservatoare şi nu voia aşa de uşor să se despartă de ce era al ei. În plus, era şi foarte influenţabilă, ascultând de vecinii ,,binevoitori'', care nu vedeau cu ochi buni, nimic din ceea ce făceau părinţii mei, considerând că, dacă au copii mulţi, trebuie să-şi rupă gâtul, şi să trăiască într-o sărăcie lucie. Căuta să-l convingă pe tata să nu se apuce de construcţie, deoarece ...

Noi am fost o familie fericita! Dar să nu credeţi că nu au cunoscut şi părinţii mei diferite ispite în viaţa lor. Am avut, nu o dată, pagube de animale în gospodărie. Mi-amintesc de cei trei porci graşi, numai buni de tăiat sau vândut pentru Crăciun. Au fost găsiţi toţi trei morţi, într-o dimineaţă. Mama mea a bolit câteva zile, de supărare. Să îţi vezi truda mâinilor spulberată, la clipita ochiului, nu este uşor pentru nimeni! Altă dată, am adus un purcel de lapte de la buna Lina de la Vărmaga. Era o zi înăbuşitoare de vară. Noi, copiii, am venit cocoţaţi în vârful carului cu fân. Când am ajuns la Huluituri-un loc de o sălbăticie rară- tata s-a uitat în sac să vadă ce face purcelul. Era mort! S-a încălzit prea tare, fiind pus în sac, şi, probabil, nu a avut nici destul aer. Tata l-a scos din sac şi l-a aruncat printre arţarii de pe marginea vălii ca să îl mănânce animalele sălbatice. Nu de puţine ori, ne-au murit şi alte animale. Dar ce să faci, doar cine nu ţine animale nu are pagubă...

Ştefan, cel de-al treilea copil al mamei mele, a construit zidul de lângă gobâlnaş şi cel de la drum, cu toate că avea doar câţiva anişori. Nu mai vorbesc de tot felul de alte reparaţii prin gospodărie, care erau făcute de el, împreună cu ceilalţi fraţi ai mei, deoarece tatăl nostru nu era deloc îndemânatic la treburile din gospodărie, multe fiind făcute de mama mea, care avea o zestre nativă deosebită, în acest sens. Din fericire, şi zestrea noastră, a copiilor, a fost de la mama noastră, prea puţin am luat de la tata. Am moştenit cea mai mare parte a aspectului fizic al lui Ion al Paulinii, şi al bunicii noastre paternale. Dumnezeu a fost foarte darnic cu toţi copiii mamei mele. Nu avem cuvinte, să Îi mulţumim îndeajuns.

Iosif, al doilea copil al mamei mele, pe care acum nu si-l mai aminteste, si sare la cel de-al treilea, avea doar şase ani, când mâna singur carul cu boi, până la Pleş, unde tata scotea piatră de var, la o distanţă de vreo cinci kilometri de casă. Cu el mă băteam cel mai des. Adică, eu îl băteam prin curte, apoi fugeam în casă şi ţineam de clanţa uşii, până ce lui îi trecea ciuda pe mine. El a fost cel mai interiorizat frate al meu, şi este şi astăzi. O altă caracteristică a lui este somnul, moştenindu-l pe tata. Chiar dacă stai de vorbă cu el, sau sunt mai multe persoane în cameră, deodată, îţi dai seama c-a adormit. În rest, pot spune c-a fost un copil bun, dar cu o mare frică de-a nu fi ridicol. Nu suporta ca mama să meargă la şcoală, ca să vorbească cu diriginta sau cu directorul şi să-l pună într-o situaţie jenantă. S-a dovedit a fi un tip plăcut la înfăţişare, muncitor, cu spirit practic, având noroc şi cu soţia sa, Aurica şi cu familia ei. Copiii mei spun că el este ,,jidan'...

Îmi aduc bine aminte, de parcă ar fi fost ieri, ce feluri de mâncare ne făcea mami, ca să ne sature, deoarece, deşi mulţi şi nevoiaşi, eram foarte mofturoşi la mâncare: mămăligă cu sâlvoiţă-magiun de prune-,mămăligă cu brânză, punând un rând de untură, apoi unul de mămăligă, altul de brânză, şi tot aşa... Pregătea câte o farfurie la două persoane. Ne făcea răităşi, mâncare la care specialistă era buna, dar şi la clătite. În schimb, nu-mi plăcea mămăliga cu mâncare de salată verde. Nici atunci, nici astăzi, dar cea cu tocană de pui, usturoiată, era delicioasă. Mă dădeam în vânt după fasolea frecată cu ceapă prăjită şi cu boia deasupra. Ce să mai vorbesc de plăcinte şi de alte mâncăruri dulci, care, parcă, niciodată, nu erau îndeajuns, mai ales că trebuia să le păstrăm pentru duminica, când aveam musafiri, mama neconcepând ideea să vină cineva la noi, în vizită, şi să nu avem "plăcinte". Este de remarcat că mama nu avea prea multe posibilităţi să ne cumpere prea multe bunătăţi,...

Fiul meu si cu nora in Turcia

Un ambient unde sa tot locuiesti!

Am citit despre un adolescent de 13 ani, care a fost inchis, din greseala, in masina parintilor sai, unde se ascunsese sub scaunul din spate. Masina fiind una foarte performanta, nu a putut fi deschisa din interior, si copilul, desi a incercat sa sparga geamul cu un cleste, nu a reusit, si a doua zi, a fost gasit fara viata. Sursa: Le Figaro

O altă întâmpalare cu ea a fost mai spre sfârşitul vieţii ei, care, într-un fel, i-a cauzat şi boala, mai apoi, moartea. Într-o zi, tata era la coasă, la grădina de la Borza. Buni s-a dus să îi ducă de mâncare odorului ei drag. Nu l-a găsit la locul cu pricina, pentru că el plecase să vadă de vite. Bunicuţa mea dragă a găsit doar coasa, ileul şi cutea, şi şi-a imaginat că l-au mâncat lupii pe tata. S-a dus până în vârful grădinii, tot strigând şi văitându-se: -Ioane, Ioane, unde eşti, mamă? Vai, Doamne, unde este copilul meu ? Sigur, l-or fi mâncat lupii!, se văita sărmana mea bunică. A bătut grădina în lung şi-n lat, urcând şi coborând, plângând, asemenea măicuţei din balada Mioriţa, după feciorul ei scump. Doar pe el îl avea. Era singura ei comoară. După această întâmplare, s-a îmbolnăvit de aprindere de plămâini, şi şi-a găsit sfârşitul, la 89 de ani. Era la fel de arătoasă ca în tinereţe, şi nu ai fi zis că are mai mult de 60 de ani. Mergea pe drum ca un căpitan. Fiul meu, Dadi, s-...

În clasa a V-a, aveam un profesor foarte sever, dl. Rău, care chiar îşi merita numele. Îmi era groază de el, pentru că ne apostrofa, când nu ştiam, cu apelativul "porc de câine". Eu eram foarte complexată, fiindcă nu aveam haine frumoase ca alte fete, mama mea nu putea veni prea des la mine, la internat, pentru că, aproape tot timpul, ba avea copii mici, de crescut sau alăptat, ba era gravidă. Aveam o colegă care primea cutii întregi de prăjituri, de acasă şi îmi dădea şi mie. Toată viaţa mi s-a părut că nu am dulciuri suficiente. Poate, de aceea, sunt o mare pofticioasă de dulciuri. Norocul meu e că silueta mea nu a avut de suferit din cauza asta. Sunt o persoană cu arderi foarte intense, atât la propriu cât şi la figurat.

Mama face parte din familia Urs, din Vărmaga, zisă a lui "Verzari", familie foarte numeroasă, cu ramuri în aproape tot satul. Bunica mea maternala, Lina, era o femeie scundă, de mai puţin de 1,50 m. Ea a mai avut două surori, pe Lodovica şi pe Mărica. Mi-o amintesc foarte puţin, dar am simţit că mă iubea foarte mult. Când am avut 9 ani, s-a prăpădit. A făcut o comoţie cerebrală din cauza muncii grele, istovitoare, la seceră, pe o zăpuşeală foarte mare. Au dus-o la spital, dar atât i-a fost soarta. În timpul agoniei făcea foarte urât şi mi-a lăsat o stare de teamă, de nelinişte. Era prima oară când mă confruntam cu această crudă realitate, în familia mea. Când eram noi copii mici, ne petreceam mult timp la buna, la Vărmaga, un sat situat în fund de lume… De acolo nu se merge mai departe. Avea buna o curte mare, plină cu iarbă, pe unde treceau cu carul toţi cei ce voiau să meargă la Măguri, sau la alte terenuri pe care le aveau şi pe acolo era singurul loc de acces. Vecinu...

Mama, fiind o fire mai sensibilă, cu o sănătate mai precară, eu aveam o teamă patologică, la gândul că mama nu ar mai fi, teamă alimentată şi de mătuşa Rafila care o iubea mult pe sora ei, fiind cea mai mică, şi o credea mai plăpândă, nealimentată, cu mulţi copii, ce o istoveau. Nici în coşmarurile mele cele mai cumplite, nu mă vedeam în situaţia să moară tata, care a fost un om sănătos tun, nefăcându-şi probleme din nimic. Nu ura pe nimeni, nu invidia, nu se certa. Deci ăsta era secretul sănătăţii sale, a liniştii sufleteşi, a trăirii în pace cu el însuşi şi cu Dumnezeu.

Tata avea o înălţime mijlocie, subţirel la mijloc, la fel ca ciobănaşul din poveste, cu un nas drept, subţire, superb, ochi verzi, puţin afundaţi în orbite, ten închis la culoare, la fel ca persoanele creole, cu părul blond-roşcat, cu un etern zâmbet pe buze şi în privire. Ce mai, era cel mai frumos băiat din sat şi din împrejurimi. N-o spun eu, ci cei care l-au cunoscut în tinereţe. Deci, vă rog să nu mă acuzaţi de subiectivism! Editat Mi-au rămas putine poze de la scumpii mei părinți. Cele pe care le am le privesc ca pe o comoara. Ma bucur ca pot sa " fiu " cu ei, citind postările ale căror eroi sunt inegalabii mei părinţi.. Odihnește-i, Doamne, in Împărăția Ta Veșnica!

Cel mai minunat copil vazut vreodata-Clopatra Stratan!

Când am auzit că mama este gravidă din nou, eram la mătuşa mea maternala, şi le-am auzit pe cele două surori discutând, fără ca ele să-şi dea seama că eu sunt prin preajmă. Vorbeau despre sarcina mamei mele, ca despre ceva cert. A fost o veste bombă! Nu mă mai aşteptam la asta. Aveam deja aproape 15 ani, şi-mi era ruşine, ca mama să mai poarte o sarcină. Am început să plâng încontinuu, cu lacrimi grele, calde şi amare. Din ce mă întrebau de ce plâng, eu suspinam cu şi mai mare năduf . Îmi venea să-mi pun capăt zilelor! Aşa am continuat, timp de două zile şi două nopţi, fără pauză. Se părea că zăgazurile fântânilor diluviene se rupseseră şi era, cât pe ce, să mă ia cu ele în lumea celor drepţi. Ar fi fost păcat, într-un fel, pentru că nimeni n-ar fi ştiut motivul sacrificiului meu nebun... Până la urmă, a devenit ceva incontrolabil. Nu mă mai puteam opri din plâns, şi, drept urmare, mi s-au umflat ochii, pleoapele, faţa. Eram desfigurată, de nerecunoscut ! Trebuia să-mi ridic pleoapele ...

Când s-a născut următorul copil al mamei mele, Ioan, am început să fiu furioasă, plictisită să am doar fraţi, şi nici o soră. Mai ales că am cam început să pricep cum apar copiii pe lume, şi nu-mi mai convenea să o tot văd pe mama însărcinată. Doream să fiu şi eu alintată de mămicuţa mea, dar nu prea mai aveam loc de cei mici. În plus, eu trebuia să am grijă de ei, să îi leagăn, să-i hrănesc, să renunţ la orice libertate a mea pentru ei. Mi-ar fi plăcut să mă joc cu alţi copii, să am timpul meu, numai al meu. Nu aveam păpuşi sau alte jucării, ci doar jucării vii, frăţiorii mei, care plăngeau, se băteau, făceau pe ei . Pe Ioan, era cât pe ce, să-l găsească mama "rece", cănd a venit acasă. Eu i-am timis pe cei doi fraţi, să-mi aducă apă minerală-"acră"- de la izvorul de lângă Hoaşca, şi, cum ei nu se grăbeau să se reîntoarcă, am plecat după ei, lăsându-l pe cel mic culcat în troacă. El s-a zbătut sărmanul şi s-a întors troaca peste el, mai, mai să se sufoce. Doamne, ...

Orice copil este îngrozit cand talazurile focului ceresc se năpustesc din înălţimea vazduhului peste Pământ. O spaimă de moarte cuprinde pe oricine… Nu la fel era şi cu mine, la începutul copilăriei mele, când rămânem singură acasă cu frăţiorii mei, iar mama era plecată dis-de-dimineaţă, la lucrul holdelor, şi se întorcea seara târziu. De multe ori, răsărea luna până ajungea ea acasă, sărmana! Eram fascinată, când geamurile camerei se luminau din cauza fulgerelor şi a trăsnetelor, iar eu cântam şi mă veseleam de splendoarea focului divin. Nu mă temeam atunci de deslănţuirea superbă a naturii, ci mai târziu, peste ani, când aproape că am fost ridicată de suflul unui trăsnet, eu aflându-mă, prima dată, pe prispa casei vechi, acoperită cu paie, a bunicii mele. A doua oară, eram în şură când a tăsnit undeva, aproape, şi am avut aceeaşi senzaţie. De atunci, a început un lung calvar pentru mie, în acest sens, având o angoasă nebună, la manifestarea electrică a naturii. De-a lungul vieţii, ...

Când am ajuns la maternitate,unde era internata mama meaca să-l aducă pe lume pe Dănuţ, cel mai mic dintre fraţii mei-băieţi-, mi s-a apus, fără nici o pregătire prealabilă, cum se face de obicei, în asemenea situaţii, că mama a murit. La auzul acestei cumplite veşti am leşinat în faţa spitalului, unde am zăcut minute bune, fără să mă ridice cineva şi să-mi dea primul ajutor. Nu ştiu cât am stat în stare de leşin. Mi-amintesc doar că, la un moment dat, am zărit-o pe mami la geam şi m-a strigat. Of, Doamne, cred că a fost clipa sublimă din viaţa mea! Lumina zilei a devenit mai intensă, soarele mai bucuros pe cer, eternitatea s-a oprit pentru o clipă, din mersul ei firesc, pentru a asista la sărbătoarea acestui copil, care eram eu. Mama avusese o naştere foarte dificilă, şi chiar era să-şi piardă viaţa, de aceea fusese confundată cu o femeie de la Bârsău, care murise în acele zile. Ea nu a putut să coboare la mine, să mă îmbrăţişeze, ci am vorbit cu ea de la fereastră şi mi-a spus că...

După ce am ajuns în Germania, a trebuit să schimbăm trenul. Ne-am urcat într-un tren, dar ar fi trebuit să luăm tichete speciale. Când a venit conductorul neamţ, ne-a făcut să ne dăm jos, la prima staţie, să schimbăm bani româneşti pe mărci germane şi să plătim tichetul. Eu, cu inca doi din grup, am fost mai norocosi, deoarece in compartimentul nostru era o doamna care vorbea franceza si mi-a dat 50 de euro ca sa platim tichetele. Cu chiu cu vai, am ajuns în Franţa. Toată lumea ne trata cu multă atenţie. La Paris, a trebuit să schimbăm gara cu alta, care ducea la Blois, unde era destinaţia noastră aproape finală. Până am schimbat valuta, până ne-am orientat la ce linie era trenul nostru, am pierdut destul timp, şi, când am ajuns în gară, eu am apucat să urc în trenul ce ducea la Blois, iar bagajele mele, şi ceilalţi însoţitori ai mei au rămas în gară. Nu aveam nici măcar biletul. Noroc că francezii erau foarte sensibili faţă de noi, care veneam dintr-o fostă ţară comunistă, şi ar fi f...

Să vă povestesc cum am plecat eu cu un grup de săteni în Franţa. Era în ’90. După multe eforturi şi la insistenţele unui grup din satul meu, cu multă strângere de inimă din cauza necunoscutului în care mă aventuram pentru prima dată, în afara graniţelor ţării, am purces la drum. Numai că nu mai apucasem să îi anunţ pe cei din Franţa, fiindcă tocmai atunci, liniile telefonice erau defecte. Nici cei din Franţa nu aveau habar de plecarea noastră, pe care o tot contramandasem, deoarece nu aveam minimum de valută necesară. Deci, iată-ne în tren, eu cu alte zece persoane, printre care şi doi copii. Prima oprire a noastră a fost în Praga, unde a trebuit să schimbăm gara, şi, astfel, am pierdut legătura cu trenul de Franţa. Am stat o zi întreagă în gară, ne-am mai plimbat prin centru, fiind uimiţi de curăţenia ce domnea peste tot, şi în special la toaletă, în gară, unde erau vaze cu flori, feţe de mese şi nici urmă de miros de wc. Era primul meu contact cu o alta tara.

De ce se poartă oamenii cu atâta cinism, josnicie, ipocrizie in imprejurarea unei infidelitati? Ar putea sa spună, ori el ori ea, adevărul: "Da, îl-o-iubesc! Asta e situaţia, vă place sau nu vă place ! Pa şi pusi!" Îl pui pe cel de-al treilea să se şi autocondamne, după ce că tot el este victima acţiunilor tale, să se dea cu capul de pereţi, pentru că a îndrăznit să facă curvă, pe ceea care este, de fapt, şi să îi ceară scuze. Oare de ce este atâta laşitate, în astfel de cazuri, într-o relaţie în trei? Voi, dragile mele, cum aţi proceda? Sper că v-aţi făcut o idee despre ce se citeste printre randuri, şi că ar fi educativ sa va ganditi la ceea ce am insinuat eu aici, nu? Vă dau temă de casă, ca să puteţi medita si sa va spuneti parerea!

Încă o palmă dată orgoliului meu ! Eram abia la început…Câte nu aveam să mai sufăr! Mi-am zis, în sinea mea: " Fetiţo, ce s-a întâmplat cu tine, nu te mai recunosc, unde-i mândria ta proverbială? Erai implacabilă, când era vorba să-ţi ştirbeşti, câtuşi de puţin, orgoliul, şi acum, parcă eşti altă fiinţă"!

O dulceata de fata! Asta e scumpa mea nepoata.

In povestea de mai jos, e vorba de iubirea adolescentină a unuia dintre fraţii mei. Textul e o părticică din cartea mea autobiografică., pe care am tipărit-o, acum ceva timp, si, din care, mai public, din când în când, câte ceva. "Deci, scumpul meu frăţior suferea, la această vârstă fragedă, de chinurile dragostei. Prietena lui cea scumpă era tare geloasă, se mai certau, ca orice cuplu de îndrăgostiţi, şi el suferea şi plângea de mama focului pe umărul meu, vrând chiar să se sinucidă, la un moment dat. A început să scrie versuri şi să înveţe şi mai bine ca până atunci. Era liderul clasei, dar şi al şcolii, iar profesorul de matematică îmi spunea că nutreşte un adevărat respect pentu el. Ce mândră eram de acest frate cu totul special, superdotat, îndrăgostit şi îndemânatic foc!"