Am citit despre un adolescent de 13 ani, care a fost inchis, din greseala, in masina parintilor sai, unde se ascunsese sub scaunul din spate. Masina fiind una foarte performanta, nu a putut fi deschisa din interior, si copilul, desi a incercat sa sparga geamul cu un cleste, nu a reusit, si a doua zi, a fost gasit fara viata. Sursa: Le Figaro

O altă întâmpalare cu ea a fost mai spre sfârşitul vieţii ei, care, într-un fel, i-a cauzat şi boala, mai apoi, moartea. Într-o zi, tata era la coasă, la grădina de la Borza. Buni s-a dus să îi ducă de mâncare odorului ei drag. Nu l-a găsit la locul cu pricina, pentru că el plecase să vadă de vite. Bunicuţa mea dragă a găsit doar coasa, ileul şi cutea, şi şi-a imaginat că l-au mâncat lupii pe tata. S-a dus până în vârful grădinii, tot strigând şi văitându-se: -Ioane, Ioane, unde eşti, mamă? Vai, Doamne, unde este copilul meu ? Sigur, l-or fi mâncat lupii!, se văita sărmana mea bunică. A bătut grădina în lung şi-n lat, urcând şi coborând, plângând, asemenea măicuţei din balada Mioriţa, după feciorul ei scump. Doar pe el îl avea. Era singura ei comoară. După această întâmplare, s-a îmbolnăvit de aprindere de plămâini, şi şi-a găsit sfârşitul, la 89 de ani. Era la fel de arătoasă ca în tinereţe, şi nu ai fi zis că are mai mult de 60 de ani. Mergea pe drum ca un căpitan. Fiul meu, Dadi, s-...

În clasa a V-a, aveam un profesor foarte sever, dl. Rău, care chiar îşi merita numele. Îmi era groază de el, pentru că ne apostrofa, când nu ştiam, cu apelativul "porc de câine". Eu eram foarte complexată, fiindcă nu aveam haine frumoase ca alte fete, mama mea nu putea veni prea des la mine, la internat, pentru că, aproape tot timpul, ba avea copii mici, de crescut sau alăptat, ba era gravidă. Aveam o colegă care primea cutii întregi de prăjituri, de acasă şi îmi dădea şi mie. Toată viaţa mi s-a părut că nu am dulciuri suficiente. Poate, de aceea, sunt o mare pofticioasă de dulciuri. Norocul meu e că silueta mea nu a avut de suferit din cauza asta. Sunt o persoană cu arderi foarte intense, atât la propriu cât şi la figurat.

Mama face parte din familia Urs, din Vărmaga, zisă a lui "Verzari", familie foarte numeroasă, cu ramuri în aproape tot satul. Bunica mea maternala, Lina, era o femeie scundă, de mai puţin de 1,50 m. Ea a mai avut două surori, pe Lodovica şi pe Mărica. Mi-o amintesc foarte puţin, dar am simţit că mă iubea foarte mult. Când am avut 9 ani, s-a prăpădit. A făcut o comoţie cerebrală din cauza muncii grele, istovitoare, la seceră, pe o zăpuşeală foarte mare. Au dus-o la spital, dar atât i-a fost soarta. În timpul agoniei făcea foarte urât şi mi-a lăsat o stare de teamă, de nelinişte. Era prima oară când mă confruntam cu această crudă realitate, în familia mea. Când eram noi copii mici, ne petreceam mult timp la buna, la Vărmaga, un sat situat în fund de lume… De acolo nu se merge mai departe. Avea buna o curte mare, plină cu iarbă, pe unde treceau cu carul toţi cei ce voiau să meargă la Măguri, sau la alte terenuri pe care le aveau şi pe acolo era singurul loc de acces. Vecinu...

Mama, fiind o fire mai sensibilă, cu o sănătate mai precară, eu aveam o teamă patologică, la gândul că mama nu ar mai fi, teamă alimentată şi de mătuşa Rafila care o iubea mult pe sora ei, fiind cea mai mică, şi o credea mai plăpândă, nealimentată, cu mulţi copii, ce o istoveau. Nici în coşmarurile mele cele mai cumplite, nu mă vedeam în situaţia să moară tata, care a fost un om sănătos tun, nefăcându-şi probleme din nimic. Nu ura pe nimeni, nu invidia, nu se certa. Deci ăsta era secretul sănătăţii sale, a liniştii sufleteşi, a trăirii în pace cu el însuşi şi cu Dumnezeu.

Tata avea o înălţime mijlocie, subţirel la mijloc, la fel ca ciobănaşul din poveste, cu un nas drept, subţire, superb, ochi verzi, puţin afundaţi în orbite, ten închis la culoare, la fel ca persoanele creole, cu părul blond-roşcat, cu un etern zâmbet pe buze şi în privire. Ce mai, era cel mai frumos băiat din sat şi din împrejurimi. N-o spun eu, ci cei care l-au cunoscut în tinereţe. Deci, vă rog să nu mă acuzaţi de subiectivism! Editat Mi-au rămas putine poze de la scumpii mei părinți. Cele pe care le am le privesc ca pe o comoara. Ma bucur ca pot sa " fiu " cu ei, citind postările ale căror eroi sunt inegalabii mei părinţi.. Odihnește-i, Doamne, in Împărăția Ta Veșnica!

Cel mai minunat copil vazut vreodata-Clopatra Stratan!

Când am auzit că mama este gravidă din nou, eram la mătuşa mea maternala, şi le-am auzit pe cele două surori discutând, fără ca ele să-şi dea seama că eu sunt prin preajmă. Vorbeau despre sarcina mamei mele, ca despre ceva cert. A fost o veste bombă! Nu mă mai aşteptam la asta. Aveam deja aproape 15 ani, şi-mi era ruşine, ca mama să mai poarte o sarcină. Am început să plâng încontinuu, cu lacrimi grele, calde şi amare. Din ce mă întrebau de ce plâng, eu suspinam cu şi mai mare năduf . Îmi venea să-mi pun capăt zilelor! Aşa am continuat, timp de două zile şi două nopţi, fără pauză. Se părea că zăgazurile fântânilor diluviene se rupseseră şi era, cât pe ce, să mă ia cu ele în lumea celor drepţi. Ar fi fost păcat, într-un fel, pentru că nimeni n-ar fi ştiut motivul sacrificiului meu nebun... Până la urmă, a devenit ceva incontrolabil. Nu mă mai puteam opri din plâns, şi, drept urmare, mi s-au umflat ochii, pleoapele, faţa. Eram desfigurată, de nerecunoscut ! Trebuia să-mi ridic pleoapele ...

Când s-a născut următorul copil al mamei mele, Ioan, am început să fiu furioasă, plictisită să am doar fraţi, şi nici o soră. Mai ales că am cam început să pricep cum apar copiii pe lume, şi nu-mi mai convenea să o tot văd pe mama însărcinată. Doream să fiu şi eu alintată de mămicuţa mea, dar nu prea mai aveam loc de cei mici. În plus, eu trebuia să am grijă de ei, să îi leagăn, să-i hrănesc, să renunţ la orice libertate a mea pentru ei. Mi-ar fi plăcut să mă joc cu alţi copii, să am timpul meu, numai al meu. Nu aveam păpuşi sau alte jucării, ci doar jucării vii, frăţiorii mei, care plăngeau, se băteau, făceau pe ei . Pe Ioan, era cât pe ce, să-l găsească mama "rece", cănd a venit acasă. Eu i-am timis pe cei doi fraţi, să-mi aducă apă minerală-"acră"- de la izvorul de lângă Hoaşca, şi, cum ei nu se grăbeau să se reîntoarcă, am plecat după ei, lăsându-l pe cel mic culcat în troacă. El s-a zbătut sărmanul şi s-a întors troaca peste el, mai, mai să se sufoce. Doamne, ...

Orice copil este îngrozit cand talazurile focului ceresc se năpustesc din înălţimea vazduhului peste Pământ. O spaimă de moarte cuprinde pe oricine… Nu la fel era şi cu mine, la începutul copilăriei mele, când rămânem singură acasă cu frăţiorii mei, iar mama era plecată dis-de-dimineaţă, la lucrul holdelor, şi se întorcea seara târziu. De multe ori, răsărea luna până ajungea ea acasă, sărmana! Eram fascinată, când geamurile camerei se luminau din cauza fulgerelor şi a trăsnetelor, iar eu cântam şi mă veseleam de splendoarea focului divin. Nu mă temeam atunci de deslănţuirea superbă a naturii, ci mai târziu, peste ani, când aproape că am fost ridicată de suflul unui trăsnet, eu aflându-mă, prima dată, pe prispa casei vechi, acoperită cu paie, a bunicii mele. A doua oară, eram în şură când a tăsnit undeva, aproape, şi am avut aceeaşi senzaţie. De atunci, a început un lung calvar pentru mie, în acest sens, având o angoasă nebună, la manifestarea electrică a naturii. De-a lungul vieţii, ...

Când am ajuns la maternitate,unde era internata mama meaca să-l aducă pe lume pe Dănuţ, cel mai mic dintre fraţii mei-băieţi-, mi s-a apus, fără nici o pregătire prealabilă, cum se face de obicei, în asemenea situaţii, că mama a murit. La auzul acestei cumplite veşti am leşinat în faţa spitalului, unde am zăcut minute bune, fără să mă ridice cineva şi să-mi dea primul ajutor. Nu ştiu cât am stat în stare de leşin. Mi-amintesc doar că, la un moment dat, am zărit-o pe mami la geam şi m-a strigat. Of, Doamne, cred că a fost clipa sublimă din viaţa mea! Lumina zilei a devenit mai intensă, soarele mai bucuros pe cer, eternitatea s-a oprit pentru o clipă, din mersul ei firesc, pentru a asista la sărbătoarea acestui copil, care eram eu. Mama avusese o naştere foarte dificilă, şi chiar era să-şi piardă viaţa, de aceea fusese confundată cu o femeie de la Bârsău, care murise în acele zile. Ea nu a putut să coboare la mine, să mă îmbrăţişeze, ci am vorbit cu ea de la fereastră şi mi-a spus că...

După ce am ajuns în Germania, a trebuit să schimbăm trenul. Ne-am urcat într-un tren, dar ar fi trebuit să luăm tichete speciale. Când a venit conductorul neamţ, ne-a făcut să ne dăm jos, la prima staţie, să schimbăm bani româneşti pe mărci germane şi să plătim tichetul. Eu, cu inca doi din grup, am fost mai norocosi, deoarece in compartimentul nostru era o doamna care vorbea franceza si mi-a dat 50 de euro ca sa platim tichetele. Cu chiu cu vai, am ajuns în Franţa. Toată lumea ne trata cu multă atenţie. La Paris, a trebuit să schimbăm gara cu alta, care ducea la Blois, unde era destinaţia noastră aproape finală. Până am schimbat valuta, până ne-am orientat la ce linie era trenul nostru, am pierdut destul timp, şi, când am ajuns în gară, eu am apucat să urc în trenul ce ducea la Blois, iar bagajele mele, şi ceilalţi însoţitori ai mei au rămas în gară. Nu aveam nici măcar biletul. Noroc că francezii erau foarte sensibili faţă de noi, care veneam dintr-o fostă ţară comunistă, şi ar fi f...

Să vă povestesc cum am plecat eu cu un grup de săteni în Franţa. Era în ’90. După multe eforturi şi la insistenţele unui grup din satul meu, cu multă strângere de inimă din cauza necunoscutului în care mă aventuram pentru prima dată, în afara graniţelor ţării, am purces la drum. Numai că nu mai apucasem să îi anunţ pe cei din Franţa, fiindcă tocmai atunci, liniile telefonice erau defecte. Nici cei din Franţa nu aveau habar de plecarea noastră, pe care o tot contramandasem, deoarece nu aveam minimum de valută necesară. Deci, iată-ne în tren, eu cu alte zece persoane, printre care şi doi copii. Prima oprire a noastră a fost în Praga, unde a trebuit să schimbăm gara, şi, astfel, am pierdut legătura cu trenul de Franţa. Am stat o zi întreagă în gară, ne-am mai plimbat prin centru, fiind uimiţi de curăţenia ce domnea peste tot, şi în special la toaletă, în gară, unde erau vaze cu flori, feţe de mese şi nici urmă de miros de wc. Era primul meu contact cu o alta tara.

De ce se poartă oamenii cu atâta cinism, josnicie, ipocrizie in imprejurarea unei infidelitati? Ar putea sa spună, ori el ori ea, adevărul: "Da, îl-o-iubesc! Asta e situaţia, vă place sau nu vă place ! Pa şi pusi!" Îl pui pe cel de-al treilea să se şi autocondamne, după ce că tot el este victima acţiunilor tale, să se dea cu capul de pereţi, pentru că a îndrăznit să facă curvă, pe ceea care este, de fapt, şi să îi ceară scuze. Oare de ce este atâta laşitate, în astfel de cazuri, într-o relaţie în trei? Voi, dragile mele, cum aţi proceda? Sper că v-aţi făcut o idee despre ce se citeste printre randuri, şi că ar fi educativ sa va ganditi la ceea ce am insinuat eu aici, nu? Vă dau temă de casă, ca să puteţi medita si sa va spuneti parerea!

Încă o palmă dată orgoliului meu ! Eram abia la început…Câte nu aveam să mai sufăr! Mi-am zis, în sinea mea: " Fetiţo, ce s-a întâmplat cu tine, nu te mai recunosc, unde-i mândria ta proverbială? Erai implacabilă, când era vorba să-ţi ştirbeşti, câtuşi de puţin, orgoliul, şi acum, parcă eşti altă fiinţă"!

O dulceata de fata! Asta e scumpa mea nepoata.

In povestea de mai jos, e vorba de iubirea adolescentină a unuia dintre fraţii mei. Textul e o părticică din cartea mea autobiografică., pe care am tipărit-o, acum ceva timp, si, din care, mai public, din când în când, câte ceva. "Deci, scumpul meu frăţior suferea, la această vârstă fragedă, de chinurile dragostei. Prietena lui cea scumpă era tare geloasă, se mai certau, ca orice cuplu de îndrăgostiţi, şi el suferea şi plângea de mama focului pe umărul meu, vrând chiar să se sinucidă, la un moment dat. A început să scrie versuri şi să înveţe şi mai bine ca până atunci. Era liderul clasei, dar şi al şcolii, iar profesorul de matematică îmi spunea că nutreşte un adevărat respect pentu el. Ce mândră eram de acest frate cu totul special, superdotat, îndrăgostit şi îndemânatic foc!"

Ştefan era cel mai poznaş frate al meu. Pe la vârsta de 8 ani s-a jucat cu chibriturile în grădină şi a dat foc la claia de lucernă, ce era a bunicii mele. Ea avea gospodăria ei, aparte de a noastră. Noroc că nu s-a extins focul la casă,aflata foarte aproape. Altă dată, având un cuţitaş cu vârf ascuţit în buzunar, s-a jucat prin grădină, a căzut, iar cuţitul i-a intrat în burtă, în partea dreaptă, de puţin, neatingându-i ficatul. A fost internat la spital, la Simeria. Când a fost în clasa a VI-a, s-a îndrăgostit de o colega de scoala, o fată mai mică cu un an ca el. A fost un amor celebru în şcoală, cunoscut chiar de profesori, şi acceptat, pentru că erau inteligenţi amândoi, premianţi şi mult prea îndrăgostiţi. Şi peste ani, unii profesori şi-au adus aminte de acest episod din viaţa şcolii. Fratele meu mi se confesa în legătură cu această idilă.

Apropo, de oameni săraci ! Mi-amintesc şi de sărmanul Monu, un cerşător, care venea des pe la noi şi de care îmi era tare frică, fiindcă nu putea vorbi şi avea o privire de om nebun ! El îşi arunca hainele, de multe ori, fiindcă făcea pe el. Ilie era un alt om sărac, orb, ce circula dintr-un sat în altul, condus de un biet animal, singura lui avere, un măgar, cu care venea adesea la noi, spre ciuda bunicii mele care nu suporta nici un cerşetor, pe la noi, în timp ce mama îi proteja pe toţi, şi, mai ales, pe săracii din satul ei, Vărmaga-ai lu’ Plutu, Verjiloaia, etc. În această privinţă, şi eu eram pe vremuri, la fel ca buna mea. Nu suportam săracii la uşa noastră, şi tare o mai necăjeam pe mami, pe acest motiv, fiindcă ea, deşi avea o,, brudină'' de copii-cum comentau vecinile răutăcioase-, era foarte receptivă la neajunsurile altora, şi, din puţinul ei, dăruia şi celor mai oropsiţi ca noi.

Năzdrăvanul de Ştefan era născut în aceaşi zi şi lună cu mine, şi semăna leit cu mine. Acelaşi fizic-ochi mari, verzi, nas borcănat, puţin în vânt, păr blond roşcat, gură mică cu buze cărnoase, înălţime medie, trup subţirel- şi aceleaşi trăsături de caracter- inteligenţă, supersensibilitate, plâns în vârful nasului, introspecţie. Eu-înclinaţie pentru activitatea literară-el, şi pentru invenţii şi latura practică a lucrurilor. Ce mai, dacă am fi putut fi consideraţi gemeni, la o astfel de distanţă, ca vârstă, noi am fi fost gemeni. Am uitat să vă spun că noi, atât eu cât şi el, semănăm cu mami. Trăia în satul nostru o femeie cerşătoare, Mărica lu’ Cobaş, care îi spunea mamei că ,,băiatul ăla urât, care seamănă cu ea- cu mama- a tras harăngul după ea'', după Mărica. Aşa o necăjeau oamenii pe sărmana femeie, făcând semnul tragerii clopotului de la biserică, când o întâlneau. Ea injura si arunca cu pietrii dupa nastrujnici...

In excursie.

Gabita-nepotul Mirelei

Nu am putut să mă bucur prea mult de frageda ei pruncie, eu fiind cu 12 ani mai mare ca ea, deoarece eram plecată, în cea mai mare parte a anului, la şcoală, la noi în sat, neexistând ciclul gimnazial. Getuţa, aşa era numele ei, pe care eu l-am ales, era foarte ataşată de mami, şi, când pleca mama undeva, ea plângea de mama focului, încât nu o dată, a leşinat. Probabil, făcea spasmul plânsului şi-şi pierdea suflul şi conştienţa, dar cine ştia, pe atunci, de aceste fasoane, atât de cunoscute în zilele noastre? Timpul trecea, şi, ca orice jivină de pe faţa pământului, şi evoluţia fizică şi psihică a acestui copil îşi urma firescul lui. A devenit o copilă foarte frumoasă. Era singura, dintre fraţii mei, blondă, cu ochii albaştri, năsucul subţire, cu o formă perfectă, la fel ca al tatălui meu, dar tenul era închis la culoare, încât era aproape creolă, o combinaţie perfectă pentru orice om, mai ales, în virtutea preferinţelor mele. Deşi era destul de rahitică, părinţii mei neavând vacă cu l...

După ce moaşa din sat, Ana, a spălat-o, şi au adus-o la sânul mamei, au văzut că era un copil de o frumuseţe răpitoare. Era blonduţă, cu ochii ireal de mari, albaştri, şi cu o pată minusculă, cafenie pe ochiul drept. Deci era însemnată. Oare era ceva de bun augur sau de rău? Viitorul avea să ne dumirească în acest sens. Cum mama era prinsă de atât de multe treburi din gospodărie, şi mai trebuia să aibă grijă şi de ceilalţi copii ai ei, nu îi mai rămânea prea multă afecţiune de arătat, cel puţin în aparenţă, acestui odor, pe care eu am aşteptat-o de la primele sarcini ale mamei mele, dar ea adusese pe lume, după mine, doar băieţi, şi nici o fată.

După ce moaşa din sat, Ana, a spălat-o, şi au adus-o la sânul mamei, au văzut că era un copil de o frumuseţe răpitoare. Era blonduţă, cu ochii ireal de mari, albaştri, şi cu o pată minusculă, cafenie pe ochiul drept. Deci era însemnată. Oare era ceva de bun augur sau de rău? Viitorul avea să ne dumirească în acest sens. Cum mama era prinsă de atât de multe treburi din gospodărie, şi mai trebuia să aibă grijă şi de ceilalţi copii ai ei, nu îi mai rămânea prea multă afecţiune de arătat, cel puţin în aparenţă, acestui odor, pe care eu am aşteptat-o de la primele sarcini ale mamei mele, dar ea adusese pe lume, după mine, doar băieţi, şi nici o fată.

Într-o iarnă geroasă, cu zăpada care ajungea până la ferestrele caselor, când cea mai mare plăcere din lume, ţi-o dă un foc bun în soba care duduie, a venit pe lume un boţ de om, care abia a scos câteva sunete la contactul cu lumea haină, prevestind, într-un fel, că nu îi va fi uşor să trăiască în această lume ostilă pentru unii, iar pentru alţii, cărora soarta le surâde, este numai primăvară, metaforic vorbind. Era cea de-a şaptea sarcină a mamei mele. Vlăguită de forţă, de minerale, de vitamine, după sarcinile anterioare epuizante, a mai rămas prea puţin din zestrea fizică a mamei mele, pentru acest pui de om, care venea pe lume, ca să-şi înceapă odiseea, şi nu era prea înzestrată cu putere, din perioada intrauterină. Nu este de mirare că era atât de plăpândă, încât părea aproape nepământeană.