Nu am putut să mă bucur prea mult de frageda ei pruncie, eu fiind cu 12 ani mai mare ca ea, deoarece eram plecată, în cea mai mare parte a anului, la şcoală, la noi în sat, neexistând ciclul gimnazial.
Getuţa, aşa era numele ei, pe care eu l-am ales, era foarte ataşată de mami, şi, când pleca mama undeva, ea plângea de mama focului, încât nu o dată, a leşinat. Probabil, făcea spasmul plânsului şi-şi pierdea suflul şi conştienţa, dar cine ştia, pe atunci, de aceste fasoane, atât de cunoscute în zilele noastre?
Timpul trecea, şi, ca orice jivină de pe faţa pământului, şi evoluţia fizică şi psihică a acestui copil îşi urma firescul lui. A devenit o copilă foarte frumoasă. Era singura, dintre fraţii mei, blondă, cu ochii albaştri, năsucul subţire, cu o formă perfectă, la fel ca al tatălui meu, dar tenul era închis la culoare, încât era aproape creolă, o combinaţie perfectă pentru orice om, mai ales, în virtutea preferinţelor mele. Deşi era destul de rahitică, părinţii mei neavând vacă cu lapte, iar mama nu cunoştea ce înseamnă tratament pentru sarcină, se profila la orizont o fetişcană, care avea să rupă multe inimi, cu frumuseţea-i răpitoare.
Ea însă era foarte rece cu băieţii, dar cu atât mai mult, probabil, foarte râvnită. Avea doar 1,56m., dar nu au lipsit curtezanii din preajma sa. Cum era o fire extrem de sensibilă şi cu bun simţ, nu ar fi rănit pe nimeni prin atitudine sau vorbe, şi accepta orice compliment sau manifestare, dacă nu friza bunul simţ.
A crescut cu frica lui Dumnezeu, şi mergea în fiecare duminică la biserică. Nici nu ar fi putut face altfel, deoarece mama mea, în fiecare duminică dimineaţa, mergea şi îi bătea la uşă, întrebând-o:
-Getă, tu mergi la biserica?
Era aceeaşi întrebare, de-a lungul duminicilor şi anilor. Sărmana mama voia ca măcar noi, fetele, să mergem la biserică, de unde nu a lipsit nici ea, niciodată, atât timp cât a fost în putere. Chiar dacă avea musafiri în casă, un mort de îngropat, Dumnezeu era pe primul loc în sufletul şi atitudinea ei. Eu mă mai revoltam de multe ori, o făceam să plângă, dar, apoi, sufeream nespus, numai că situaţia se repetea iar şi iar, fără ca eu să îi cer iertare măicuţei mele dragi, ba mai mult, aveam pretenţia să nu mă cotrazică, să am eu ultimul cuvânt.
Getuţa, aşa era numele ei, pe care eu l-am ales, era foarte ataşată de mami, şi, când pleca mama undeva, ea plângea de mama focului, încât nu o dată, a leşinat. Probabil, făcea spasmul plânsului şi-şi pierdea suflul şi conştienţa, dar cine ştia, pe atunci, de aceste fasoane, atât de cunoscute în zilele noastre?
Timpul trecea, şi, ca orice jivină de pe faţa pământului, şi evoluţia fizică şi psihică a acestui copil îşi urma firescul lui. A devenit o copilă foarte frumoasă. Era singura, dintre fraţii mei, blondă, cu ochii albaştri, năsucul subţire, cu o formă perfectă, la fel ca al tatălui meu, dar tenul era închis la culoare, încât era aproape creolă, o combinaţie perfectă pentru orice om, mai ales, în virtutea preferinţelor mele. Deşi era destul de rahitică, părinţii mei neavând vacă cu lapte, iar mama nu cunoştea ce înseamnă tratament pentru sarcină, se profila la orizont o fetişcană, care avea să rupă multe inimi, cu frumuseţea-i răpitoare.
Ea însă era foarte rece cu băieţii, dar cu atât mai mult, probabil, foarte râvnită. Avea doar 1,56m., dar nu au lipsit curtezanii din preajma sa. Cum era o fire extrem de sensibilă şi cu bun simţ, nu ar fi rănit pe nimeni prin atitudine sau vorbe, şi accepta orice compliment sau manifestare, dacă nu friza bunul simţ.
A crescut cu frica lui Dumnezeu, şi mergea în fiecare duminică la biserică. Nici nu ar fi putut face altfel, deoarece mama mea, în fiecare duminică dimineaţa, mergea şi îi bătea la uşă, întrebând-o:
-Getă, tu mergi la biserica?
Era aceeaşi întrebare, de-a lungul duminicilor şi anilor. Sărmana mama voia ca măcar noi, fetele, să mergem la biserică, de unde nu a lipsit nici ea, niciodată, atât timp cât a fost în putere. Chiar dacă avea musafiri în casă, un mort de îngropat, Dumnezeu era pe primul loc în sufletul şi atitudinea ei. Eu mă mai revoltam de multe ori, o făceam să plângă, dar, apoi, sufeream nespus, numai că situaţia se repetea iar şi iar, fără ca eu să îi cer iertare măicuţei mele dragi, ba mai mult, aveam pretenţia să nu mă cotrazică, să am eu ultimul cuvânt.
Comentarii