Când am ajuns la maternitate,unde era internata mama meaca să-l aducă pe lume pe Dănuţ, cel mai mic dintre fraţii mei-băieţi-, mi s-a apus, fără nici o pregătire prealabilă, cum se face de obicei, în asemenea situaţii, că mama a murit. La auzul acestei cumplite veşti am leşinat în faţa spitalului, unde am zăcut minute bune, fără să mă ridice cineva şi să-mi dea primul ajutor. Nu ştiu cât am stat în stare de leşin. Mi-amintesc doar că, la un moment dat, am zărit-o pe mami la geam şi m-a strigat. Of, Doamne, cred că a fost clipa sublimă din viaţa mea! Lumina zilei a devenit mai intensă, soarele mai bucuros pe cer, eternitatea s-a oprit pentru o clipă, din mersul ei firesc, pentru a asista la sărbătoarea acestui copil, care eram eu. Mama avusese o naştere foarte dificilă, şi chiar era să-şi piardă viaţa, de aceea fusese confundată cu o femeie de la Bârsău, care murise în acele zile. Ea nu a putut să coboare la mine, să mă îmbrăţişeze, ci am vorbit cu ea de la fereastră şi mi-a spus că

După ce am ajuns în Germania, a trebuit să schimbăm trenul. Ne-am urcat într-un tren, dar ar fi trebuit să luăm tichete speciale. Când a venit conductorul neamţ, ne-a făcut să ne dăm jos, la prima staţie, să schimbăm bani româneşti pe mărci germane şi să plătim tichetul. Eu, cu inca doi din grup, am fost mai norocosi, deoarece in compartimentul nostru era o doamna care vorbea franceza si mi-a dat 50 de euro ca sa platim tichetele. Cu chiu cu vai, am ajuns în Franţa. Toată lumea ne trata cu multă atenţie. La Paris, a trebuit să schimbăm gara cu alta, care ducea la Blois, unde era destinaţia noastră aproape finală. Până am schimbat valuta, până ne-am orientat la ce linie era trenul nostru, am pierdut destul timp, şi, când am ajuns în gară, eu am apucat să urc în trenul ce ducea la Blois, iar bagajele mele, şi ceilalţi însoţitori ai mei au rămas în gară. Nu aveam nici măcar biletul. Noroc că francezii erau foarte sensibili faţă de noi, care veneam dintr-o fostă ţară comunistă, şi ar fi f

Să vă povestesc cum am plecat eu cu un grup de săteni în Franţa. Era în ’90. După multe eforturi şi la insistenţele unui grup din satul meu, cu multă strângere de inimă din cauza necunoscutului în care mă aventuram pentru prima dată, în afara graniţelor ţării, am purces la drum. Numai că nu mai apucasem să îi anunţ pe cei din Franţa, fiindcă tocmai atunci, liniile telefonice erau defecte. Nici cei din Franţa nu aveau habar de plecarea noastră, pe care o tot contramandasem, deoarece nu aveam minimum de valută necesară. Deci, iată-ne în tren, eu cu alte zece persoane, printre care şi doi copii. Prima oprire a noastră a fost în Praga, unde a trebuit să schimbăm gara, şi, astfel, am pierdut legătura cu trenul de Franţa. Am stat o zi întreagă în gară, ne-am mai plimbat prin centru, fiind uimiţi de curăţenia ce domnea peste tot, şi în special la toaletă, în gară, unde erau vaze cu flori, feţe de mese şi nici urmă de miros de wc. Era primul meu contact cu o alta tara.

De ce se poartă oamenii cu atâta cinism, josnicie, ipocrizie in imprejurarea unei infidelitati? Ar putea sa spună, ori el ori ea, adevărul: "Da, îl-o-iubesc! Asta e situaţia, vă place sau nu vă place ! Pa şi pusi!" Îl pui pe cel de-al treilea să se şi autocondamne, după ce că tot el este victima acţiunilor tale, să se dea cu capul de pereţi, pentru că a îndrăznit să facă curvă, pe ceea care este, de fapt, şi să îi ceară scuze. Oare de ce este atâta laşitate, în astfel de cazuri, într-o relaţie în trei? Voi, dragile mele, cum aţi proceda? Sper că v-aţi făcut o idee despre ce se citeste printre randuri, şi că ar fi educativ sa va ganditi la ceea ce am insinuat eu aici, nu? Vă dau temă de casă, ca să puteţi medita si sa va spuneti parerea!

Încă o palmă dată orgoliului meu ! Eram abia la început…Câte nu aveam să mai sufăr! Mi-am zis, în sinea mea: " Fetiţo, ce s-a întâmplat cu tine, nu te mai recunosc, unde-i mândria ta proverbială? Erai implacabilă, când era vorba să-ţi ştirbeşti, câtuşi de puţin, orgoliul, şi acum, parcă eşti altă fiinţă"!

O dulceata de fata! Asta e scumpa mea nepoata.

In povestea de mai jos, e vorba de iubirea adolescentină a unuia dintre fraţii mei. Textul e o părticică din cartea mea autobiografică., pe care am tipărit-o, acum ceva timp, si, din care, mai public, din când în când, câte ceva. "Deci, scumpul meu frăţior suferea, la această vârstă fragedă, de chinurile dragostei. Prietena lui cea scumpă era tare geloasă, se mai certau, ca orice cuplu de îndrăgostiţi, şi el suferea şi plângea de mama focului pe umărul meu, vrând chiar să se sinucidă, la un moment dat. A început să scrie versuri şi să înveţe şi mai bine ca până atunci. Era liderul clasei, dar şi al şcolii, iar profesorul de matematică îmi spunea că nutreşte un adevărat respect pentu el. Ce mândră eram de acest frate cu totul special, superdotat, îndrăgostit şi îndemânatic foc!"

Ştefan era cel mai poznaş frate al meu. Pe la vârsta de 8 ani s-a jucat cu chibriturile în grădină şi a dat foc la claia de lucernă, ce era a bunicii mele. Ea avea gospodăria ei, aparte de a noastră. Noroc că nu s-a extins focul la casă,aflata foarte aproape. Altă dată, având un cuţitaş cu vârf ascuţit în buzunar, s-a jucat prin grădină, a căzut, iar cuţitul i-a intrat în burtă, în partea dreaptă, de puţin, neatingându-i ficatul. A fost internat la spital, la Simeria. Când a fost în clasa a VI-a, s-a îndrăgostit de o colega de scoala, o fată mai mică cu un an ca el. A fost un amor celebru în şcoală, cunoscut chiar de profesori, şi acceptat, pentru că erau inteligenţi amândoi, premianţi şi mult prea îndrăgostiţi. Şi peste ani, unii profesori şi-au adus aminte de acest episod din viaţa şcolii. Fratele meu mi se confesa în legătură cu această idilă.

Apropo, de oameni săraci ! Mi-amintesc şi de sărmanul Monu, un cerşător, care venea des pe la noi şi de care îmi era tare frică, fiindcă nu putea vorbi şi avea o privire de om nebun ! El îşi arunca hainele, de multe ori, fiindcă făcea pe el. Ilie era un alt om sărac, orb, ce circula dintr-un sat în altul, condus de un biet animal, singura lui avere, un măgar, cu care venea adesea la noi, spre ciuda bunicii mele care nu suporta nici un cerşetor, pe la noi, în timp ce mama îi proteja pe toţi, şi, mai ales, pe săracii din satul ei, Vărmaga-ai lu’ Plutu, Verjiloaia, etc. În această privinţă, şi eu eram pe vremuri, la fel ca buna mea. Nu suportam săracii la uşa noastră, şi tare o mai necăjeam pe mami, pe acest motiv, fiindcă ea, deşi avea o,, brudină'' de copii-cum comentau vecinile răutăcioase-, era foarte receptivă la neajunsurile altora, şi, din puţinul ei, dăruia şi celor mai oropsiţi ca noi.

Năzdrăvanul de Ştefan era născut în aceaşi zi şi lună cu mine, şi semăna leit cu mine. Acelaşi fizic-ochi mari, verzi, nas borcănat, puţin în vânt, păr blond roşcat, gură mică cu buze cărnoase, înălţime medie, trup subţirel- şi aceleaşi trăsături de caracter- inteligenţă, supersensibilitate, plâns în vârful nasului, introspecţie. Eu-înclinaţie pentru activitatea literară-el, şi pentru invenţii şi latura practică a lucrurilor. Ce mai, dacă am fi putut fi consideraţi gemeni, la o astfel de distanţă, ca vârstă, noi am fi fost gemeni. Am uitat să vă spun că noi, atât eu cât şi el, semănăm cu mami. Trăia în satul nostru o femeie cerşătoare, Mărica lu’ Cobaş, care îi spunea mamei că ,,băiatul ăla urât, care seamănă cu ea- cu mama- a tras harăngul după ea'', după Mărica. Aşa o necăjeau oamenii pe sărmana femeie, făcând semnul tragerii clopotului de la biserică, când o întâlneau. Ea injura si arunca cu pietrii dupa nastrujnici...

In excursie.

Gabita-nepotul Mirelei

Nu am putut să mă bucur prea mult de frageda ei pruncie, eu fiind cu 12 ani mai mare ca ea, deoarece eram plecată, în cea mai mare parte a anului, la şcoală, la noi în sat, neexistând ciclul gimnazial. Getuţa, aşa era numele ei, pe care eu l-am ales, era foarte ataşată de mami, şi, când pleca mama undeva, ea plângea de mama focului, încât nu o dată, a leşinat. Probabil, făcea spasmul plânsului şi-şi pierdea suflul şi conştienţa, dar cine ştia, pe atunci, de aceste fasoane, atât de cunoscute în zilele noastre? Timpul trecea, şi, ca orice jivină de pe faţa pământului, şi evoluţia fizică şi psihică a acestui copil îşi urma firescul lui. A devenit o copilă foarte frumoasă. Era singura, dintre fraţii mei, blondă, cu ochii albaştri, năsucul subţire, cu o formă perfectă, la fel ca al tatălui meu, dar tenul era închis la culoare, încât era aproape creolă, o combinaţie perfectă pentru orice om, mai ales, în virtutea preferinţelor mele. Deşi era destul de rahitică, părinţii mei neavând vacă cu l

După ce moaşa din sat, Ana, a spălat-o, şi au adus-o la sânul mamei, au văzut că era un copil de o frumuseţe răpitoare. Era blonduţă, cu ochii ireal de mari, albaştri, şi cu o pată minusculă, cafenie pe ochiul drept. Deci era însemnată. Oare era ceva de bun augur sau de rău? Viitorul avea să ne dumirească în acest sens. Cum mama era prinsă de atât de multe treburi din gospodărie, şi mai trebuia să aibă grijă şi de ceilalţi copii ai ei, nu îi mai rămânea prea multă afecţiune de arătat, cel puţin în aparenţă, acestui odor, pe care eu am aşteptat-o de la primele sarcini ale mamei mele, dar ea adusese pe lume, după mine, doar băieţi, şi nici o fată.

După ce moaşa din sat, Ana, a spălat-o, şi au adus-o la sânul mamei, au văzut că era un copil de o frumuseţe răpitoare. Era blonduţă, cu ochii ireal de mari, albaştri, şi cu o pată minusculă, cafenie pe ochiul drept. Deci era însemnată. Oare era ceva de bun augur sau de rău? Viitorul avea să ne dumirească în acest sens. Cum mama era prinsă de atât de multe treburi din gospodărie, şi mai trebuia să aibă grijă şi de ceilalţi copii ai ei, nu îi mai rămânea prea multă afecţiune de arătat, cel puţin în aparenţă, acestui odor, pe care eu am aşteptat-o de la primele sarcini ale mamei mele, dar ea adusese pe lume, după mine, doar băieţi, şi nici o fată.

Într-o iarnă geroasă, cu zăpada care ajungea până la ferestrele caselor, când cea mai mare plăcere din lume, ţi-o dă un foc bun în soba care duduie, a venit pe lume un boţ de om, care abia a scos câteva sunete la contactul cu lumea haină, prevestind, într-un fel, că nu îi va fi uşor să trăiască în această lume ostilă pentru unii, iar pentru alţii, cărora soarta le surâde, este numai primăvară, metaforic vorbind. Era cea de-a şaptea sarcină a mamei mele. Vlăguită de forţă, de minerale, de vitamine, după sarcinile anterioare epuizante, a mai rămas prea puţin din zestrea fizică a mamei mele, pentru acest pui de om, care venea pe lume, ca să-şi înceapă odiseea, şi nu era prea înzestrată cu putere, din perioada intrauterină. Nu este de mirare că era atât de plăpândă, încât părea aproape nepământeană.