Fiul risipitor Intotdeauna, m-a impresionat aceasta poveste a "fiului risipitor", care se intoarce acasa, si tatal il primeste cu drag, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat rau in viata acestui copil. Oare de cate ori nu ne iertam copiii, desi ne ranesc in modul cel mai crud! De cate ori, nu ne rugam pentru ei, cand injura, se imbata, vorbesc magarii, si in noi, geme sufletul, de teama ca s-ar putea ca Dumnezeu sa-i pedepseasca pentru neascultarea lor. Dragi copii, puneti-va si in locul parintilor, a caror inima geme, atunci cand dati frau liber pornirilor voastre instinctuale...

O interesanta abordare a relatiilor dintre parinti si copii, in ce priveste mostenirile, avarismul. De aceea m-am gandit si eu cat de inteligent au procedat parintii mei in aceasta privinta, de unde si armonia care domneste intre noi, copiii lor. Eu, fiind cea mai mare dintre frati, care i-am vazut crescand si devenind oameni, de care nu ti-e rusine, pe fratii mei, si care au plecat fiecare in noile lor familii, cu minimum de "dota", pretul unei vaci, mi-am zis ca mama mea, care a mai ramas in viata, trebuie sa-i lase mostenitori cu drepturi depline, in mod egal, pe fiecare dintre noi. Asa a procedat draga mea maicuta si s-a bucurat, fiindca ea nu putea sa dea doar unuia, sau uneia, ci tuturor. Sper sa nu ne certam nici dupa moartea ei.

Doresc ca orice persoană, care trece prin situatii ce i se par greu de suportat, să nu dispere, să nu recurgă la acte necugetate, să nu se cufunde într-o viaţă imorală, în băutură, droguri, pentru că numai Dumnezeu ştie de ce trebuie să trecem prin astfel de încercări. Fiecare să îşi ducă crucea, care pentru unii este mai uşoară, pentru alţii mai grea. Nu este nimic care să depăşească posibilităţile noastre de a suporta. Fiecăruia i se pare că oful său este cel mai greu! Doar raportându-te la jugul altora, poţi să îţi dai seama că, poate, pentru tine, este mai uşor şi nu mai greu. Doresc celor care sunt nefericiţi, putere şi multă încredere în Cel care ştie şi poate tot! Fie ca El să vă poarte tuturor de grijă!

Pentru mama mea, proverbul, "soacra, poama acra"chiar s-a adeverit. Buni nu si-a iubit nora. Ea l-a crescut cu greu pe tatal meu, care a ramas orfan de la varsta de doua luni, si era singurul ei odor, de aceea, nu a vrut sa imparta dragostea lui cu o femeie. Cum proceda? Mama si tata mancau din aceeasi farfurie. Buna dadea bucatile de carne tot de partea fiului ei, iar tata, iubitor, le oferea mamei mele, pana intr-o zi, cand mama s-a simtit jignita, si a spus ca nu mai vrea sa manance. In final, cearta s-a terminat, fiindca parintii mei si-au construit o camera doar a lor, si bunicuta mea cea acra a ramas cu barbatul ei, tatal vitreg al tatalui meu. Pana a inchis ochii, la varsta de 89 de ani, buni nu a acceptat-o pe mama.

In postul anterior, Intoarcerea la Adevar , va povesteam despre destinul mamei mele si predestinarea ei pentru tatal meu. Cum a cunoscut-o tata pe mămicuţa mea? Îi altă poveste… Le-a făcut cineva cunoştinţă, şi mama a venit să-şi cunoască viitoarea soacra. Buna mea cea aprigă cocea pâine în cuptor. Nu a băgat-o în seamă pe Sabina, ,,vărmăjana'', ba chiar era să arunce jar din cuptor pe mama. Avea un câine mare, negru, fioros, care era, cât pe ce, s-o sfâşie, dar buni n-a zis nici pâs! Toată viaţa nu a agreat-o pe mama, ,,pe vărzăroaia'' cum îi zicea ea. ,,Este slabă ca un ,,hired", zicea buni. Este clar că nu făcea parte din categoria nurorilor preferate de ea, tata fiind, înainte, logodit cu Victoria lu’ Ruja, apoi cu Lucreţia Fiei Ravechii, cu care avea o poză, la care priveam de multe ori. Formau o pereche frumoasă, ca doi actori americani, misterioşi, frumoşi, eleganţi. Pe mai tarziu!

Mama mea, cand avea 16 ani, s-a îmbolnăvit foarte grav de aprindere de plămâni. Era în faza finală a bolii, şi casa s-a umplut de lume, aşa cum se obişnuia în lumea satului, în astfel de situaţii.Oamenii simţeau unii cu alţii, în momentele de cumpănă ale vieţii. Era mai puţin egoism, invidie, infatuare.Bunica mea i-a pregătit chiar şi apă caldă, ca să fie scăldată după ce-şi dădea sufletul.Moartea era iminentă, în lipsa unui medic, şi cu o maladie care progresează rapid, fără un tratament adecvat, şi, chiar şi aşa, este neiertătoare.Măicuţei mele scumpe, încă nu îi sunase ceasul biologic, pentru că Cineva, acolo, Sus, avea alt plan cu ea...Cu ultima licărire de viaţă, ea a făcut un Legământ Domnului, promiţându-I în inima şi mintea sa, că, dacă o va salva, Îi va sluji toată viaţa, cu devotament, dăruire, cu întreaga ei fiinţă.Ca prin minune, Doamna cu Coasa s-a retras spre Tărâmurile Întunericului. Viaţa şi inima curată ale mamei mele au învins boldul morţii.Aceasta nu a fost la voia î...

Baiatul meu nu are copii. Poate de aceea isi iubeste atat de mult propriul caine si nu numai. O parte din salariul lui il cheltuieste pe ingrijirea si tratarea cainilor de pe langa locul unde munceste. Cand nu are suficienti bani, vine la mine si ma roaga sa-l imprumut pentru aceasta cauza "caineasca". Deşi avea şi el câinele lui, pe Junky, nu a rezistat să nu ia un căţel rănit, să-l ducă la veterinar, să cheltuiasca bruma de bani, pe care o avea, cu acest patruped sărman. Numai că, deşi a primit toate asigurările că bietul cuţulache este în afara oricărui pericol, boala s-a agravat, şi, într-o noapte, a murit, fiind găsit rigid, a doua zi. Copilul meu a suferit, cum nici nu mi-aş fi imaginat vreodată! A plâns, timp de câteva zile, cu lacrimi grele, amare, la fel cum a plâns când au decedat bunicul său, şi străbunica sa. L-a îngropat undeva, în spatele Cetăţii, a pus în groapă mai multe jucărioare, şi l-a jelit mult. Într-o zi, a venit la mine. Avea un buchet de flori în mână...

O pagină aparte în viaţa surorii mele a constituit-o prietenia cu S . Mai bine zis, iubirea lui platonică pentru ea, o iubire totală, devastatoare, pe care ea nu i-a împărtăşit-o. De vină a fost, pot spune, fără să greşesc, şi amestecul mamei lui, care nu vedea cu ochi buni, ca fiul ei să iubească o fată credincioasă, cum era sora mea, şi nu pierdea deloc ocazia ca să spună, cui se nimerea, că n-o vrea pe Geta. În plus, şi el nu a ştiut s-o facă să se îndrăgostească de el, fiind destul de timid. El nu s-a mai căsătorit nici în ziua de azi. A umblat şi pe la mănăstiri, doar, doar o scăpa de această iubire care nu prea avea sorţi de izbândă de-a se materializa. Într-o zi mi-a spus: -Ce să fac, Doamne, dacă numai pe ea o văd? M-oi duce în mormânt cu această iubire care mă ucide! Surorii mele îi plăcea s-o plimbe cu maşina, să constate această iubire docilă a lui, şi atât. Ce mai, n-a fost să fie, şi, în cartea destinului, nu poate scrie nimeni.

Îmi aduc aminte de două mari iubiri din viata surorii mele. A fost trimisă de la firma în delegaţie la Bucureşti, la minister. Acolo a cunoscut un băiat, un inginer, pe care eu nu l-am cunoscut, dar mi-am dat seama că surioara mea era, pentru prima oară, îndrăgostită. Ea nu se confesa, dar eu am căutat să îi atrag atenţia să nu îşi facă prea multe iluzii cu Paul, el fiind inginer, la distanţă mare de ea, şi, apoi, fiind virgină şi foarte credincioasă, ştiam că nu va accepta o relaţie fizică cu el. Şi, astfel, avea puţine şanse de a-l ţine legat de ea. Trebuie să ai nişte atuuri fantastice ca să poţi avea parte de fidelitatea unui bărbat. Pentru ei, totul se reduce la pat. Ei apreciază cel mai mult, într-o relaţie, partea prozaică a lucrurilor, partea carnală a femeii, şi nu spiritul, inteligenţa, disponibilitatea sufletească.

Ieri s-a nascut o alta stranepotica a mamei mele. E vorba de Andreea-Iulia. Mi-a trimis fratele meu un mesaj sa-mi dea vestea ca are o nepotica. Eu n-am raspuns imediat la mesaj, si el m-a sunat si mi-a reprosat ca stau indiferenta si nu-l felicit, cand el e atat de fericit incat plange incontinuu. Stiti, fratele meu, care e nascut in aceeasi zi si aceeasi luna cu mine, e un sensibil incorijibil...

Mama mea simte o acuta nevoie de-a conversa cu cineva. Chiar daca e in camera cu noi si discutam de ceva, trebuie ca aceasta discutie sa fie purtata cu ea personal, ca altfel se supara. O inteleg, fiindca mai mult sta singura in timpul zilei. Doamne, ce fericiti suntem ca o avem si ma gandesc cu groaza ca va veni ziua sa ne despartim, deoarece cat de mult a-i ingriji-o si cat ti-ai dori sa traiasca, la cei 87 de ani ai sai, nu se poate sa nu te gandesti cu strangere de inima ca vine si clipa despartirii... Pot spune ca-i o femeie fericita ca a ajuns sa-si vada cei 13 nepoti si 3 stranepoti, dintre care o vedeti pe Andreiusa, care a ajuns sa stea in bratele strabunicii, si chiar ii place.

V-am spus ce femeie comica era bunica mea. Chiar daca i se intampla ceva rau, in loc sa ne intristam, ea ne amuza. Odata, mergand la oras, la Simeria, a calcat-o un biciclist, din fericire, n-a fost nimic grav. Biciclistul a vrut s-o ocoleasca, ea l-a incurcat, nefiind decisa daca sa traveseze sau nu. Ajunsa acasa, ne-a povestit intamplarea si era asa de comica incat noi ne-am amuzat copios. Veti zice c-am fost cinici, dar n-ati cunoscut-o pe buni....

Cand eram mica, toate bolile se legau de mine, neavand o imunitate prea buna, probabil si fiindca mama ramasese insarcinata cu mine, imediat dupa ce pierduse prima ei sarcina cu doua fetite gemene, si trupul ei era prea vlaguit de aceasta sarcina. Odată, am făcut coji în cap, din cauza unei uscăciuni excesive a pielii capului, pentru că mama ne spăla pe cap cu săpun de rufe, pregătit în casă, şi ca să dispară aceste coji, mama m-a spălat cu leşie de cenuşă foarte concentrată. Ca urmare, m-am umplut de bube în cap, care s-au suprainfectat, iar puroiul s-a colectat într-un singur loc, sub forma unui ou de raţă. M-am lovit în el, din întâmplare, şi m-a durut îngrozitor, încât am leşinat. Verişoara mea de la Simeria, Aurica, fiica mătuşii Rafila, m-a dus la spital, la Deva. Din fericire, pentru că puroiul, aproape, penetrase cutia craniană, şi, de puţin, nu a ajuns la creier, şi să mă răpună. Am avut zile, altfel, cine v-ar mai fi răpit timpul cu aceste poveşti, din vremuri apuse? Am urmat...

Va povesteam, in 2 postari anterioare, cum am ajuns in Franta, in `90. peripetii M-a uimit preocuparea acestor oameni pentru planificarea din timp a lucrurilor, pentru grija de-a nu lasa nimic la voia intamplarii, de unde si calmul cu care fac totul, fara sa fie nervosi, obositi , irascibili, fara sa auzi injuraturi, istericale, admonestari care caracterizeaza persoanele din jurul meu, cel putin.