Nepotul meu de sora este la mine de 6 ani, deoarece sora mea o ingrijeste pe mama mea, si lucreaza inca. Ieri a fost ziua acestui baietel, la care tin mult, ca la proprii-mi copii. Mama lui, sora mea, este despartita de tatal acestui copil, pe care nu-l vede cu lunile, si ieri, fiind o zi deosebita in viata acestui copil, dorea si el, dupa cum e normal, in opinia mea, sa-l intalneasca pe tatal sau biologic. I-a dat bip, si eu fiind de fata, am simtit o mare dezamagire, auzindu-l pe acest suflet nevinovat cum il ruga pe tatal lui sa vina sa-l vada, sa fie impreuna in acest moment din viata lui, deoarece acum este si el maricel, a implinit 14 ani, si are mai multe pretentii- de ordin afectiv- de la cel care i-a dat viata. A venit, va veti intreba? Da, de unde, nici vorba! Domnul, fostul meu cumnatel, nu si-a pierdut vremea cu astfel de fasoane copilaresti, ci si-a vazut mai departe de viata lui, si nu l-a interesat trauma lasata in sufletul copilasului. Eu l-am linistit pe nepotel, care

Andreea, fetita Cosminei, este prima stranepoata a mamei mele, fiind aproape cel mai tanar membru al familiei noastre. Spun aproape, deoarece mai are un verisor mai mic, pe Alex, copilul lui Catalin, care locuieste in Spania.

Un moment de cotitură, în viaţa familiei mele, l-a avut anul 1958, când am construit casa. După ce a venit mama în familia tatălui meu, a început, rând pe rând, cu ajutorul lui Dumnezeu, să dărâme tot cea ce era vechi şi dărăpănat, fiind de pe vremea lui Pazvanchi, şi să construiască altceva în loc. La început, a construit grajdul, şura şi gobâlnaşul. Am locuit ani de zile, în acestă remiză, de fapt. În anul mai sus-amintit, au pregătit totul pentru noua locuinţă, spre disperarea bunicii mele, care trebuia să renunţe la vechea ei casă de paie, construită în timpuri demult apuse. Buna era o femeie foarte conservatoare şi nu voia aşa de uşor să se despartă de ce era al ei. În plus, era şi foarte influenţabilă, ascultând de vecinii ,,binevoitori'', care nu vedeau cu ochi buni, nimic din ceea ce făceau părinţii mei, considerând că, dacă au copii mulţi, trebuie să-şi rupă gâtul, şi să trăiască într-o sărăcie lucie. Căuta să-l convingă pe tata să nu se apuce de construcţie, deoarece

Noi am fost o familie fericita! Dar să nu credeţi că nu au cunoscut şi părinţii mei diferite ispite în viaţa lor. Am avut, nu o dată, pagube de animale în gospodărie. Mi-amintesc de cei trei porci graşi, numai buni de tăiat sau vândut pentru Crăciun. Au fost găsiţi toţi trei morţi, într-o dimineaţă. Mama mea a bolit câteva zile, de supărare. Să îţi vezi truda mâinilor spulberată, la clipita ochiului, nu este uşor pentru nimeni! Altă dată, am adus un purcel de lapte de la buna Lina de la Vărmaga. Era o zi înăbuşitoare de vară. Noi, copiii, am venit cocoţaţi în vârful carului cu fân. Când am ajuns la Huluituri-un loc de o sălbăticie rară- tata s-a uitat în sac să vadă ce face purcelul. Era mort! S-a încălzit prea tare, fiind pus în sac, şi, probabil, nu a avut nici destul aer. Tata l-a scos din sac şi l-a aruncat printre arţarii de pe marginea vălii ca să îl mănânce animalele sălbatice. Nu de puţine ori, ne-au murit şi alte animale. Dar ce să faci, doar cine nu ţine animale nu are pagubă

Ştefan, cel de-al treilea copil al mamei mele, a construit zidul de lângă gobâlnaş şi cel de la drum, cu toate că avea doar câţiva anişori. Nu mai vorbesc de tot felul de alte reparaţii prin gospodărie, care erau făcute de el, împreună cu ceilalţi fraţi ai mei, deoarece tatăl nostru nu era deloc îndemânatic la treburile din gospodărie, multe fiind făcute de mama mea, care avea o zestre nativă deosebită, în acest sens. Din fericire, şi zestrea noastră, a copiilor, a fost de la mama noastră, prea puţin am luat de la tata. Am moştenit cea mai mare parte a aspectului fizic al lui Ion al Paulinii, şi al bunicii noastre paternale. Dumnezeu a fost foarte darnic cu toţi copiii mamei mele. Nu avem cuvinte, să Îi mulţumim îndeajuns.

Iosif, al doilea copil al mamei mele, pe care acum nu si-l mai aminteste, si sare la cel de-al treilea, avea doar şase ani, când mâna singur carul cu boi, până la Pleş, unde tata scotea piatră de var, la o distanţă de vreo cinci kilometri de casă. Cu el mă băteam cel mai des. Adică, eu îl băteam prin curte, apoi fugeam în casă şi ţineam de clanţa uşii, până ce lui îi trecea ciuda pe mine. El a fost cel mai interiorizat frate al meu, şi este şi astăzi. O altă caracteristică a lui este somnul, moştenindu-l pe tata. Chiar dacă stai de vorbă cu el, sau sunt mai multe persoane în cameră, deodată, îţi dai seama c-a adormit. În rest, pot spune c-a fost un copil bun, dar cu o mare frică de-a nu fi ridicol. Nu suporta ca mama să meargă la şcoală, ca să vorbească cu diriginta sau cu directorul şi să-l pună într-o situaţie jenantă. S-a dovedit a fi un tip plăcut la înfăţişare, muncitor, cu spirit practic, având noroc şi cu soţia sa, Aurica şi cu familia ei. Copiii mei spun că el este ,,jidan'

Îmi aduc bine aminte, de parcă ar fi fost ieri, ce feluri de mâncare ne făcea mami, ca să ne sature, deoarece, deşi mulţi şi nevoiaşi, eram foarte mofturoşi la mâncare: mămăligă cu sâlvoiţă-magiun de prune-,mămăligă cu brânză, punând un rând de untură, apoi unul de mămăligă, altul de brânză, şi tot aşa... Pregătea câte o farfurie la două persoane. Ne făcea răităşi, mâncare la care specialistă era buna, dar şi la clătite. În schimb, nu-mi plăcea mămăliga cu mâncare de salată verde. Nici atunci, nici astăzi, dar cea cu tocană de pui, usturoiată, era delicioasă. Mă dădeam în vânt după fasolea frecată cu ceapă prăjită şi cu boia deasupra. Ce să mai vorbesc de plăcinte şi de alte mâncăruri dulci, care, parcă, niciodată, nu erau îndeajuns, mai ales că trebuia să le păstrăm pentru duminica, când aveam musafiri, mama neconcepând ideea să vină cineva la noi, în vizită, şi să nu avem "plăcinte". Este de remarcat că mama nu avea prea multe posibilităţi să ne cumpere prea multe bunătăţi,

Fiul meu si cu nora in Turcia

Un ambient unde sa tot locuiesti!