Am citit despre un adolescent de 13 ani, care a fost inchis, din greseala, in masina parintilor sai, unde se ascunsese sub scaunul din spate. Masina fiind una foarte performanta, nu a putut fi deschisa din interior, si copilul, desi a incercat sa sparga geamul cu un cleste, nu a reusit, si a doua zi, a fost gasit fara viata. Sursa: Le Figaro

O altă întâmpalare cu ea a fost mai spre sfârşitul vieţii ei, care, într-un fel, i-a cauzat şi boala, mai apoi, moartea. Într-o zi, tata era la coasă, la grădina de la Borza. Buni s-a dus să îi ducă de mâncare odorului ei drag. Nu l-a găsit la locul cu pricina, pentru că el plecase să vadă de vite. Bunicuţa mea dragă a găsit doar coasa, ileul şi cutea, şi şi-a imaginat că l-au mâncat lupii pe tata. S-a dus până în vârful grădinii, tot strigând şi văitându-se: -Ioane, Ioane, unde eşti, mamă? Vai, Doamne, unde este copilul meu ? Sigur, l-or fi mâncat lupii!, se văita sărmana mea bunică. A bătut grădina în lung şi-n lat, urcând şi coborând, plângând, asemenea măicuţei din balada Mioriţa, după feciorul ei scump. Doar pe el îl avea. Era singura ei comoară. După această întâmplare, s-a îmbolnăvit de aprindere de plămâini, şi şi-a găsit sfârşitul, la 89 de ani. Era la fel de arătoasă ca în tinereţe, şi nu ai fi zis că are mai mult de 60 de ani. Mergea pe drum ca un căpitan. Fiul meu, Dadi, s-...

În clasa a V-a, aveam un profesor foarte sever, dl. Rău, care chiar îşi merita numele. Îmi era groază de el, pentru că ne apostrofa, când nu ştiam, cu apelativul "porc de câine". Eu eram foarte complexată, fiindcă nu aveam haine frumoase ca alte fete, mama mea nu putea veni prea des la mine, la internat, pentru că, aproape tot timpul, ba avea copii mici, de crescut sau alăptat, ba era gravidă. Aveam o colegă care primea cutii întregi de prăjituri, de acasă şi îmi dădea şi mie. Toată viaţa mi s-a părut că nu am dulciuri suficiente. Poate, de aceea, sunt o mare pofticioasă de dulciuri. Norocul meu e că silueta mea nu a avut de suferit din cauza asta. Sunt o persoană cu arderi foarte intense, atât la propriu cât şi la figurat.

Mama face parte din familia Urs, din Vărmaga, zisă a lui "Verzari", familie foarte numeroasă, cu ramuri în aproape tot satul. Bunica mea maternala, Lina, era o femeie scundă, de mai puţin de 1,50 m. Ea a mai avut două surori, pe Lodovica şi pe Mărica. Mi-o amintesc foarte puţin, dar am simţit că mă iubea foarte mult. Când am avut 9 ani, s-a prăpădit. A făcut o comoţie cerebrală din cauza muncii grele, istovitoare, la seceră, pe o zăpuşeală foarte mare. Au dus-o la spital, dar atât i-a fost soarta. În timpul agoniei făcea foarte urât şi mi-a lăsat o stare de teamă, de nelinişte. Era prima oară când mă confruntam cu această crudă realitate, în familia mea. Când eram noi copii mici, ne petreceam mult timp la buna, la Vărmaga, un sat situat în fund de lume… De acolo nu se merge mai departe. Avea buna o curte mare, plină cu iarbă, pe unde treceau cu carul toţi cei ce voiau să meargă la Măguri, sau la alte terenuri pe care le aveau şi pe acolo era singurul loc de acces. Vecinu...

Mama, fiind o fire mai sensibilă, cu o sănătate mai precară, eu aveam o teamă patologică, la gândul că mama nu ar mai fi, teamă alimentată şi de mătuşa Rafila care o iubea mult pe sora ei, fiind cea mai mică, şi o credea mai plăpândă, nealimentată, cu mulţi copii, ce o istoveau. Nici în coşmarurile mele cele mai cumplite, nu mă vedeam în situaţia să moară tata, care a fost un om sănătos tun, nefăcându-şi probleme din nimic. Nu ura pe nimeni, nu invidia, nu se certa. Deci ăsta era secretul sănătăţii sale, a liniştii sufleteşi, a trăirii în pace cu el însuşi şi cu Dumnezeu.

Tata avea o înălţime mijlocie, subţirel la mijloc, la fel ca ciobănaşul din poveste, cu un nas drept, subţire, superb, ochi verzi, puţin afundaţi în orbite, ten închis la culoare, la fel ca persoanele creole, cu părul blond-roşcat, cu un etern zâmbet pe buze şi în privire. Ce mai, era cel mai frumos băiat din sat şi din împrejurimi. N-o spun eu, ci cei care l-au cunoscut în tinereţe. Deci, vă rog să nu mă acuzaţi de subiectivism! Editat Mi-au rămas putine poze de la scumpii mei părinți. Cele pe care le am le privesc ca pe o comoara. Ma bucur ca pot sa " fiu " cu ei, citind postările ale căror eroi sunt inegalabii mei părinţi.. Odihnește-i, Doamne, in Împărăția Ta Veșnica!

Cel mai minunat copil vazut vreodata-Clopatra Stratan!