Când am auzit că mama este gravidă din nou, eram la mătuşa mea maternala, şi le-am auzit pe cele două surori discutând, fără ca ele să-şi dea seama că eu sunt prin preajmă. Vorbeau despre sarcina mamei mele, ca despre ceva cert. A fost o veste bombă! Nu mă mai aşteptam la asta. Aveam deja aproape 15 ani, şi-mi era ruşine, ca mama să mai poarte o sarcină. Am început să plâng încontinuu, cu lacrimi grele, calde şi amare. Din ce mă întrebau de ce plâng, eu suspinam cu şi mai mare năduf . Îmi venea să-mi pun capăt zilelor! Aşa am continuat, timp de două zile şi două nopţi, fără pauză. Se părea că zăgazurile fântânilor diluviene se rupseseră şi era, cât pe ce, să mă ia cu ele în lumea celor drepţi. Ar fi fost păcat, într-un fel, pentru că nimeni n-ar fi ştiut motivul sacrificiului meu nebun... Până la urmă, a devenit ceva incontrolabil. Nu mă mai puteam opri din plâns, şi, drept urmare, mi s-au umflat ochii, pleoapele, faţa. Eram desfigurată, de nerecunoscut ! Trebuia să-mi ridic pleoapele

Când s-a născut următorul copil al mamei mele, Ioan, am început să fiu furioasă, plictisită să am doar fraţi, şi nici o soră. Mai ales că am cam început să pricep cum apar copiii pe lume, şi nu-mi mai convenea să o tot văd pe mama însărcinată. Doream să fiu şi eu alintată de mămicuţa mea, dar nu prea mai aveam loc de cei mici. În plus, eu trebuia să am grijă de ei, să îi leagăn, să-i hrănesc, să renunţ la orice libertate a mea pentru ei. Mi-ar fi plăcut să mă joc cu alţi copii, să am timpul meu, numai al meu. Nu aveam păpuşi sau alte jucării, ci doar jucării vii, frăţiorii mei, care plăngeau, se băteau, făceau pe ei . Pe Ioan, era cât pe ce, să-l găsească mama "rece", cănd a venit acasă. Eu i-am timis pe cei doi fraţi, să-mi aducă apă minerală-"acră"- de la izvorul de lângă Hoaşca, şi, cum ei nu se grăbeau să se reîntoarcă, am plecat după ei, lăsându-l pe cel mic culcat în troacă. El s-a zbătut sărmanul şi s-a întors troaca peste el, mai, mai să se sufoce. Doamne,

Orice copil este îngrozit cand talazurile focului ceresc se năpustesc din înălţimea vazduhului peste Pământ. O spaimă de moarte cuprinde pe oricine… Nu la fel era şi cu mine, la începutul copilăriei mele, când rămânem singură acasă cu frăţiorii mei, iar mama era plecată dis-de-dimineaţă, la lucrul holdelor, şi se întorcea seara târziu. De multe ori, răsărea luna până ajungea ea acasă, sărmana! Eram fascinată, când geamurile camerei se luminau din cauza fulgerelor şi a trăsnetelor, iar eu cântam şi mă veseleam de splendoarea focului divin. Nu mă temeam atunci de deslănţuirea superbă a naturii, ci mai târziu, peste ani, când aproape că am fost ridicată de suflul unui trăsnet, eu aflându-mă, prima dată, pe prispa casei vechi, acoperită cu paie, a bunicii mele. A doua oară, eram în şură când a tăsnit undeva, aproape, şi am avut aceeaşi senzaţie. De atunci, a început un lung calvar pentru mie, în acest sens, având o angoasă nebună, la manifestarea electrică a naturii. De-a lungul vieţii,