Mătușica mea, Rafila

Nu v-am povestit pana acum, sau, poate, da, despre sora mamei mele, matusa Rafila. Mama imi povestea adesea, cu mandrie, despre sora ei care era de-o frumusete rapitoare, frumusete pe care si-a pastrat-o pana a inchis ochii, destul de tanara, dealtfel, la varsta de 72 de ani. Ea s-a casatorit de foarte tanara, plecand din satul ei natal, cu unchiul Sendrut, care a meritat-o, dupa parerea mea, fiind un om deosebit de bun, iubitor, un meserias de exceptie, de un altruism si bunatate iesite din comun. Ei au jucat un rol imprtant in viata familiilor matusii. Stateau la oras, si casa lor era oaza de fericire pe care o cunosteau fratii matusii, printre care si mama mea, cu intreaga ei familie. Imi aduc aminte ca, odata, dupa ce-a nascut mama pe nu mai tin minte care frate al meu, matusa ne-a adus pe toti in sanul familiei sale cu catel si purcel, pentru o perioada, ca s-o aiba mai aproape si s-o ajute pe scumpa ei surioara, mama mea. Eu am stat la matusica mea din clasa a VII-a, pana am terminat liceul. Din pacate, cand matusa mea era bolnava pe pat, in ultimii ei ani de viata, eu nu am putut fi prea mult alaturi de ea, din cauza ca locuiam in alt oras, si fiind ocupata cu familia mea, cu naveta, cu serviciul. I-am luat exemplul matusii mele si l-am tinut si eu pe fiul surorii mele, la mine, timp de 8 ani. Stiu ca Dumnezeu i-a rasplatit bunatatea ei, dandu-i copii inteligenti, frumosi, dar si c-o situatie materiala exceptionala. Nimic nu ramane sa nu fie rasplatit de El. Chiar daca oferi un pahar cu apa, ti se intoarce insutit.