Abia după înmormântare, am realizat că totul s-a dus şi este iremediabil pierdut. Am început să plâng, fără a mai avea control, la disperare, şi au început remuşcările că nu am făcut destul pentru el. Dacă ar fi zăcut mai mult timp pe pat, ar fi fost mai uşor de suportat, m-aş fi obişnuit cu ideea dispariţiei iminete, dar aşa, nici azi, după ani, la 29 iunie, 2005, nu mă iert că nu am făcut totul… Nici scuza că eram şi eu foarte bolnavă şi internată, nu este suficientă pentru mine. Chiar dacă lucrurile au intrat în firescul lor, după aceea, pentru ceilalţi, eu tot nu mă pot obişnui cu ideea.
Este interesant că nu l-am visat defel…
Este interesant că nu l-am visat defel…
Comentarii