Cainele nostru

Matusa Borzoaca, sora bunicului meu paternal, iubea mult câinii, singurele fiinţe cu care se înţelegea în acele locuri mai îndepărtate de sat. Ne-a dat şi nouă o căţeluşă, Coroana, pe care, apoi, am dat-o la nişte oameni din satul vecin.

Mi-amintesc de comportamentul acestui animal, mai uman ca a multor oameni, deşi eu nu sunt ahtiată după acest fel de patrupezi.

Într-o seară, am întârziat mai mult în satul meu, şi, cum lucram în satul vecin, m-am hotărât să plec acolo, în seara respectivă. M-a prins noaptea, şi la intrarea în sat, s-au năpustit mai mulţi câini asupra mea.
De mică, eu aveam o teamă viscerală, în preajma câinilor.
Aş fi putut face atac de cord, de teamă, în acele momente. Numai că, deodată, dintre câini s-a desprins unul alb cu pete negre şi a început să îi alunge pe ceilalţi, până la o depărtare oarecare, şi, apoi, venea să se gudure pe lângă mine. Când ceilalţi reveneau să mă atace, căţeluşa îi alunga din nou.
Aţi ghicit, probabil, că era căţeluşa noastră, Coroana, pe care o dăduserăm cu câtva timp bun, în satul respectiv. M-a recunoscut! Aşa a procedat, pe o distanţă de vreo doi kilometri, până nu a mai fost nici un pericol pentru mine.
Nu am să uit, niciodată, devotamentul acestui animal!